BLOG Caravana Bicicleta – Sorin Schiopu jurnalul editiei 2014

Ziua Zero

Sorin Şchiopu
Priveam visător la câmpul colorat în multiple nuanţe de verde. Iarba care creştea lângă şosea era de un verde crud; ceva mai încolo tarlaua cu grâu sau orz avea o altă nuanţă, ceva mai deschisă, iar la câteva sute de metri mai încolo pâlcul de mesteceni contribuie şi el cu un verde alburiu.
În fine, mai sus pe deal câteva conifere adăugau şi ele o nuanţă mai închisă la verdele general.
Şi, totuşi, verdele ce părea înstăpânit peste tot nu era chiar atotputernic. Se lăsa învins, din loc în loc, de numeroase floricele de câmp ce erau grupate astfel încât aruncau pete albe, galbene sau violet pe marea cea verde.
Priveam spectacolul naturii prin geamul unui microbuz şi azi, parcă pentru prima dată în acest an, realizam cu adevărat că e primăvară. Până acum furat de treburile zilnice nu am avut ochi pentru asta. Nu-i nimic, mi-am zis, îmi voi lua revanşa pentru că mâine începe o nouă aventură pe două roţi, o nouă ediţie (cea de-a 14-a) a Caravanei Bicicleta RTM.
Şi ce dacă au anunţat răii aştia de la meteo cod galben de ploi torenţiale în toată regiunea pe care urma să o străbatem? Ne vom uda una bună, dar vom face, ca de obicei, haz de necaz. În fond, tot ce s-a udat se va usca până la urmă. Cel puţin aşa s-a întâmplat în cele 13 ediţii precedente ale caravanei. Chiar dacă am mai avut parte de mici necazuri, de ghinioane, de mici păţanii, până la urmă dădeam uitării toate greutăţile pe care le-am întâmpinat şi rămâneau doar amintirile frumoase.
Dar, oare aşa se va întâmpla şi de data asta? Brusc m-am simţit cuprins de îndoieli: oare ne vom descurca la fel de bine ca şi în ceilalţi ani? Totuşi a mai trecut un an peste noi, cu griji şi cu stres, am mai îmbătrânit, am mai ruginit, pe ici pe colo.
Cât despre condiţia fizică, ce să zic? Dacă mă iei repede şi mă întrebi ce sport am făcut de curând, n-aş putea să-ţi răspund decât că am bătut covoarele înainte de Paşti, dar nu ştiu dacă asta se pune.
Dacă socotesc că avem de parcurs peste 600 de km în 9 zile prin 5 judeţe ale patriei, parcă mă încearcă o vagă nelinişte.
Dealurile din preajma Sovatei pe care le străbatem acum nu par cine ştie ce dacă ai suportul celor 4 roţi şi al unui motor Diesel şi dacă doar priveşti prin geamul microbuzului.
Dar când e să dai la pedală iar şi iar şi te bazezi doar pe forţele proprii, fie arşiţă, fie ploaie cu spume, mereu parcă la deal şi cu vântul tot din faţă (după cum spune Legea lui Murphy), ce te faci?
Gândurile mi-au fost întrerupte brusc odată cu oprirea microbuzului. Am ajuns. Respectând o mai veche tradiţie a caravanei, aceea să plecăm în fiecare ediţie dintr-o altă localitate din zona de acoperire a postului nostru de radio, am ales, de data asta, să pornim din satul harghitean Firtuşu.
E o localitate destul de izolată situată între dealuri, undeva între Corund şi Lupeni.
Faptul că se ajunge aici pe un drum nemodernizat, pe lângă unele dezavantaje prezintă şi un mare avantaj: e o zonă liniştită, parcă înconjurată de o mare de verde. Nici urmă de poluare, iar pajiştea imensă, din apropierea locului de cazare , dădea senzaţia de pace.
O turmă de vite păştea liniştită, iar cei care o mânau nu păreau nici ei străbătuţi de fuga ireparabilă a timpului care macină viaţa orăşeanului. Probabil la fel se întâmplau lucrurile pe aici şi acum o sută de ani. Oamenii locului îşi bazau existenţa pe creşterea animalelor şi pe ce puteau cultiva pe lângă casă.
Senzaţia asta de linişte ni s-a transmis şi nouă, membrilor caravanei, iar angoasele care ne-au cuprins s-au risipit ca prin farmec. Astfel că am încheiat veseli şi plini de speranţă ceea ce am putea numi Ziua Zero a celei de-a 14 ediţii a caravanei.

 

 

 

 

 

 

 

 
Ziua a 1-a

Sorin Şchiopu
Contrar a ceea ce ne aşteptam, ziua nu a început cu nori groşi aducători de ploaie. Soarele ne zâmbea încă de dimineaţă şi vedeam un abur uşor ridicându-se deasupra pajiştilor pline cu verdeaţă. Aveam peste 90 de km de străbătut aşa că am plecat destul de devreme de la Firtuşu. Dar ne simţeam încărcaţi cu energie pozitivă. Dacă până ieri Firtuşu nu însemna decât un nume pe o hartă, acum pentru noi e un loc care trezeşte nostalgii. Şi nu doar pentru că am avut parte de ospitalitate, ca de la suflet la suflet, din partea preotului unitarian Sipos Laszlo. Ci şi pentru liniştea şi pacea pe care ni le-a transmis chiar înainte de a pleca în caravană.
Firtuşu e o comunitate mică, dacă sunt aici vreo 200 de suflete, din care peste 50% romi, vreo 40 şi ceva la sută maghiari şi 2 familii de români stabilite prin părţile astea din zona Mediaşului.
Familiile de români păreau a fi bine integrate în comunitatea locală; copiii răspundeau la nume ungureşti, dar vorbeau şi româneşte.
Romii, cel puţin cei pe care i-am întâlnit, erau ca deobicei un pic gălăgioşi, dar extrem de comunicativi. Mai multe despre cele 2 comunităţi puteţi afla din interviurile realizate de colega Gabi Pîncă.
Ar mai fi de adăugat că Dealul Firtuş cuprinde şi o rezervaţie geologică de vreo 40 de ha cu elemente geologice rare, dar şi vestigiile unei cetăţi din secolul al 12-lea. Şi bisericuţa din centrul localităţii datează din secolul al 16-lea. Edificiul necesită renovare grabnică. De altfel, ea a şi început şi părintele Sipos ne spunea că pentru asta contează pe sprijinul comunităţii locale.
De la Firtuşu ne-am îndreptat spre Lupeni, unde ne-am întâlnit cu viceprimarul comunei, Gereb Peter, cel care de mulţi ani e prieten al caravanei şi se alătură grupului nostru pe 2 roţi, în fiecare an, preţ de câteva etape. Peter a ţinut să ne arate că de la ultima noastră trecere pe aici a apărut şi un interesant punct de informare turistică, ce oferă îndrumare pentru turiştii ce vizitează zona. Şi trebuie spus că sunt foarte multe lucruri interesante de văzut în toată regiunea asta dintre Sovata şi Odorheiu Secuiesc.
Două domnişoare simpatice răspund pline de solicitudine întrebărilor noastre. Am aflat, spre exemplu, că localitatea Lupeni îşi trage numele chiar de la haitele de lupi care odinioară populau pădurile din împrejurimi. Azi, pădurile s-au mai tăiat, lupii s-au mai retras spre alte zone, dar denumirea comunei a rămas. Tot de Lupeni se leagă şi numele cunoscutului scriitor secui Tamasi Aron care s-a născut şi a trăit pe aceste meleaguri în prima jumătate a secolului 20. Casa lui natală a devenit astăzi muzeu. Noi am vizitat-o într-o altă ediţie a caravanei aşa că acum am pornit-o mai departe spre Odorhei trecând pe la poalele muntelui Gordon. Din stradă se vede statuia monumentală a lui Iisus amplasată chiar în vârful masivului înalt de aproape 1000 de metri. Statuia are 20 de metri înălţime şi este o replică din oţel inoxidabil a monumentului emblemă din oraşul brazilian Rio de Janeiro. Nu am avut timp să urcăm până la ea, dar o vom face,poate, într-o viitoare ediţie a turului ciclist. Acum ne-am grăbit spre Odorhei, unde am vizitat muzeul apelor minerale. Văzând exponatele de aici poţi intra uşor în atmosfera de acum 100-200 de ani. Efectul benefic al apelor minerale din Băile Seiche, din Odorheiu Secuiesc, era cunoscut încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Scriitorul şi istoricul Orbán Balázs a construit, pe domeniul deţinut de el, o mică baie, care a devenit foarte populară în scurt timp.
Tot el a organizat transportul apei minerale în oraş cu căruţe trase de bivoli, în ulcioare de lut specifice fabricate în atelierele meşterilor de la Corund.
Azi în acel loc fiinţează Băile Seiche. În 2008 s-a deschis aici şi cea mai mare expoziţie permanentă de ape minerale şi băi terapeutice. Sunt expuse ulcioarele de odinioară, carul cu bivoli, şi este prezentat în amănunt procesul de formare a apelor minerale. Sunt aici şi multe fotografii de epocă care te introduc şi mai bine în atmosferă. Puteţi vedea, spre exemplu, cum arăta Sovata în urmă cu 100 de ani. În final vizitatorii pot degusta şi apa sulfuroasă a izvorului Sarolta. Mai multe detalii puteţi afla din interviul realizat de colegii mei cu directorul muzeului. Din material răzbate clar dragostea pentru tot ce-i vechi, pentru tot ce înseamnă tradiţie. Acelaşi lucru aveam să-l observ şi câţiva km mai încolo , tot la Odorheiu Secuiesc, când am vizitat un vechi atelier foto, care am înţeles că a fost creat încă în secolul 19. Şi azi urmaşii artistului fotograf duc tradiţia mai departe şi păstrează cu sfinţenie o seamă de mărturii din epocă. Aici în atelierul lui Kovats Arpad am văzut că se pune preţ pe tot ce-i vechi, tot ce constituie o moştenire valoroasă lăsată de strămoşi. Am văzut aici şi o mini- expoziţie de aparate foto din ultimul secol. Dintr-o dată am simţit că aparatul meu „Smena”, de pe vremea lui Pazvante Chioru, nu ocupă loc degeaba prin debara, ci are o valoare intrinsecă.
N-am avut timp să-mi trezesc şi mai tare spiritul negustoresc şi să-i întreb cât ar da pe un Smena alb-negru din anii 70-80, că mi-au luat-o înainte gazdele noastre şi ne-au prezentat tuturor lucruri care de care mai interesante despre ce însemna arta foto în urmă cu 50-100 de ani. Ba chiar am şi făcut cu toţii o poză de grup cu o sculă veche, din aia cum vezi prin filme. Ditai aparatul cât un car de reportaj, fotograful îţi zice să nu sufli, să nu clipeşti, eventual îţi strigă „Păsărica”, apoi scoate un dop de pe obiectiv şi îl pune la loc. Şi cu asta gata. Sunt curios cum va arăta poza asta. Noi i-am făcut, aşa cum ne-am priceput, poze cu smartphoanele.
După ce ne-am tras în chip pe stil nou şi pe stil vechi am plecat mai departe având şi o colegă nouă de caravană, pentru că am avut onoarea să ni se alăture pentru o bucată de drum şi Fodor Emese, o sportivă de performanţă care în ultima vreme rade tot ce înseamnă titluri la concursurile de triatlon. Extrem de modestă şi simpatică, ne-a povestit cu simplitate despre performanţele ei sportive. Şi pentru că a considerat necesar să vină şi cu noi în caravană, ne-am simţit şi noi importanţi şi am realizat că iniţiativa noastră de a merge an de an sute şi sute de km pe bicicletă, pentru a ne întâlni cu ascultătorii nostri, are valoare de exemplu şi pentru alţi membri ai comunităţii pe care o deservim.
Nu am plecat din Odorheiu Secuiesc fără a trece şi pe la Frieskepan, o cofetărie renumită în toată zona pentru produsele sale. Patronii de acolo au ţinut şi ei să sprijine cumva demersul nostru pe 2 roţi şi ne-au îndulcit atât cât să prindem puteri sporite, că urma drum lung la deal. Astfel energizaţi nu am prea băgat de seamă urcuşul de aproximativ 15 km până la Băile Homorod. Aici, la pensiunea Lobogo ne-am hidratat cu apă minerală direct de la izvor, iar d-l Benedek Lukacs, cel care ne-a fost gazdă primitoare în alte ediţii ale caravanei, a ţinut ca de această dată să ne sponsorizeze măcar cu un prânz. Şi a prins foarte bine căci mai aveam aproximativ 70 de km de parcurs până la capătul călătoriei noastre de astăzi şi mai mult de jumătate din ei erau la deal. A urmat, aşadar, un urcuş lung şi istovitor. Cum era prima zi de pedalat şi nu eram obişnuit cu efortul prelungit s-a cam lăsat cu gâfâieli. În plus şaua tare a bicicletei avea să-şi arate şi ea efectele după ore în şir de dat la pedală.
Mii şi mii de ace resimţeam la nivelul şezutului, ceea ce m-a făcut să-mi promit că în ziua următoare voi îmbrăca cel puţin 2 perechi de pantaloni speciali de ciclism cu întărituri între picioare. Singura recompensă, care mai îndulcea suferinţa noastră, era reprezentată de frumuseţea peisajului natural dintre Odorhei şi Miercurea Ciuc. Din când în când mai opream să facem câte o poză şi să ne mai dezmorţim. Am trecut şi prin Vlăhiţa, unde din păcate nu a fost chip să oprim pentru că orele erau destul de înaintate.Ştiu că aici există un ştrand cu apă termală, dar şi o frumoasă poiană a narciselor care pe o întindere de câteva ha alcătuieşte o adevărată rezervaţie floricolă. Merita să aruncăm un ochi şi să facem o baie reconfortantă, dar n-a fost să fie. Rămâne pe altădată. Da’ un pic de baie tot părea că o să facem pentru că între timp a început să plouă, ceea ce făcea ascensiunea noastră pe 2 roţi şi mai dificilă. Într-un final, după un urcuş care părea că nu se mai termină, am ajuns în vârful unui deal în locul în care din şoseaua principală se desprinde drumul care urcă la Băile Harghita. Aici ne-am oprit să ne tragem sufletul şi să luăm haine cu mâneci lungi pentru că eram uzi leoarcă şi urma un coborâş la fel de lung şi de abrupt pe cât fusese urcuşul.
Tot aici s-a alăturat caravanei noastre şi primarul municipiului Miercurea Ciuc, Raduly Robert, venit şi el cu bicicleta în întâmpinarea noastră. Deşi ploua era îmbrăcat extrem de sportiv, doar în şort şi în tricou. S-a aşezat în fruntea caravanei şi a coborât împreună cu noi cei 12 km care ne despărţeau de oraşul pe care-l păstoreşte. Aici ne-a îndrumat direct spre Muzeul Secuiesc al Ciucului, unde ne-a arătat mândru o expoziţie etnografică cu caracter permanent care înfăţişează scene din viaţa de zi cu zi a oamenilor de pe aceste meleaguri, aşa cum se desfăşura ea în secolele 19-20. Am remarcat şi de această dată cu câtă plăcere vorbeşte despre tradiţiile care trebuie păstrate şi continuate. Ne-a invitat apoi la o bere să mai schimbăm impresii. A fost timp şi pentru un scurt interviu cu sportivul Emil Imre, câştigător al titlului la patinaj viteză pe pistă redusă (short track) la Festivalul Olimpic al Tineretului European (FOTE) de la Braşov, de anul trecut. Emil, împreună cu alţi colegi sportivi, a ţinut şi el să ne însoţească pe bicicletă pe ultimii km înainte de intrarea în Miercurea Ciuc, iar Gabi nu a scăpat prilejul de a-i lua un interviu pe care-l puteţi asculta pe blog.
De la Miercurea Ciuc am plecat la ceas de seară spre Ciuc-Sângeorgiu. După aproximativ 20 km am ajuns la destinaţie extrem de obosiţi, dar cu satisfacţia unei zile pline cu de toate. Am fost primiţi de localnici cu gogoşi atât cât să ne dea un pic de energie până la cina, pe care aveam să o luăm undeva mai departe de locul de cazare, în localul unui fost sportiv, un cunoscut hocheist care a jucat la clubul din Ciuc şi la Steaua.
D-l Gerczuj Attila ne-a povestit despre viaţa lui de sportiv, dar şi despre dificultăţile pe care le întâmpină cei care vor să investească în domeniul turismului. Localul său e foarte frumos, e amenajat în stil vânătoresc şi era arhiplin la ora aceea. Am înţeles că nişte elevi tocmai absolviseră liceul şi aveau petrecerea de „bologaş”. Era veselie mare pe acolo. Am început să zâmbesc oarecum nedumerit atunci când am auzit şi nişte manele la modă ascultate la volum maxim. N-aş fi crezut că dacă vin în inima Secuimii îmi va fi dat să ascult manele… Dar ce să-i faci, astea-s timpurile şi cel care dă banii comandă muzica. Trebuie să vă spun că nu sunt nici pe departe un degustător al acestui gen muzical. Dar, pe de altă parte, nu sunt nici un adversar total al manelelor, aşa cum se declară unii cărora li se pare intelectual şi de bonton să declare, cu orice prilej, că e vorba despre o muzică degradantă, care ar trebui interzisă în spaţiul public. Cred că, dacă muzica asta bucură pe atât de multă lume, ea trebuie să existe. Un lucru, însă, mă deranjează la culme şi anume muzica dată tare. Şi manelele ascultate la volum maxim, cu atât mai mult. De aceea, am fost bucuros că aveam să ne petrecem noaptea în altă parte, la distanţă de zgomotul manelelor. Nu mă înţelegeţi greşi. Mie îmi plac ritmurile orientale, dar între o manea autentică turcească şi producţiile vedetelor rome de pe la noi e mare diferenţă.
De aceea, dacă sunt nevoit să le ascult pe ale noastre, pe la vreo petrecere, prefer să se întâmple la volum mic sau măcar rezonabil.
Pe de altă parte, prigoana pe care unii o pornesc împotriva manelelor nu va face decât ca această modă să se prelungească mult şi bine, doar aşa din spirit de contradicţie. Pomenesc asta pentru că, de curând, şi consilierii locali din Tg.Mureş au decis să interzică manelele în Complexul de agrement”Mureşul”. Mă întreb, însă, cum va fi pusă în practică o asemenea hotărâre. Parcă şi văd poliţistul local care va decide: „Asta e manea, trebuie oprită că vă dau amendă! Asta nu e, deci dă-i să sune!” Ce te faci dacă proprietarul localului aduce hârtie de la compozitor că nu e manea (deşi sună aşa), ci e o prelucrare după folclorul turcesc sau ţigănesc?
Nu era mai simplu să se decidă că muzica trebuie dată mai încet după o anumită oră, aşa încât să nu te simţi agresat când vii să petreci o seară agreabilă în complex? Aşa, intrăm în alte alea. Am discutat mult pe tema asta cu colegii mei şi, în timp ce eu încercam să fiu cât de cât echilibrat, ei, mai ales Gabi Pîncă, s-au declarat oripilaţi de manele şi au afirmat că şi-ar da demisia de la radio, dacă şi noi am difuza aşa ceva. Reverberaţii ale discuţiei pe acest subiect s-au făcut simţite până ne-am dus la culcare. Am zâmbit, ca un pişicher, că am provocat această controversă şi am rămas la convingerea mea că, dacă vrei să creezi un curent la modă, cea mai bună cale e să interzici ceva. Lăsată-n plata Domnului şi nebăgată prea mult în seamă, moda manelelor s-ar stinge de la sine. Părerea mea. Oricum, când vine vorba despre preferinţe muzicale, pentru mine asta înseamnă melodiile anilor 60-80 (hai până în 90), restul sunt doar derivate ori interferenţe sonore. Să fie ăsta un semn de bătrâneţe? Vă spun mâine, când o să pornim din nou la deal pe 2 roţi…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua a 2-a

Sorin Şchiopu
Ziua a doua a început cu o binecuvântare diplomatică: consulul Ungariei la Miercurea Ciuc, Zsigmond Barna, a ţinut să ne ureze personal drum bun şi să ne strângă mâna la toţi. Am înţeles că diplomatul e originar din Tg.Mureş şi că a copilărit în cartierul Aleea Cornişa. Am apreciat gestul său, cu atât mai mult cu cât şi-a însoţit urarea diplomatică şi cu o sticlă de „Unicum” şi o ladă de bere, care vor avea darul să ne ungă gâtlejurile uscate de efort la capătul zilei.
Am plecat, aşadar, optimişti din Ciuc-Sângeorgiu. Într-o localitate învecinată, la Sânmărtin, am oprit să facem nişte materiale la o brutărie. Proprietarul afacerii, Bocskor Istvan, este cel care a câştigat premiul pentru pâinea anului la concursul „Gastropan” 2012. Un amplu interviu cu el a fost realizat de Gabi şi poate fi ascultat pe blog. Eu ce vă pot spune este că omul e cu adevărat pasionat de munca sa şi doreşte să se perfecţioneze continuu pentru ca produsele sale să devină un adevărat brand, nu doar local, ci şi naţional şi internaţional. Şi cu adevărat e nevoie de pasiune şi de suflet pentru asta.
Gustând din produse m-am întrebat cum naiba se face că în Harghita şi Covasna, unde nu există condiţii pedo-climatice pentru a creşte grâu de calitate, se produc unele din cele mai bune sortimente de pâine şi produse de panificaţie din ţară?
Singura explicaţie pe care o găsesc are legătură tot cu partea de pasiune şi suflet.
De la Sânmărtin am oprit apoi la Sâncrăieni, unde am ţinut să facem şi noi un gest de suflet. Am mers la cimitirul din localitate pentru a depune o floare la mormântul lui Lakatos Gabor, prieten al caravanei încă de la prima ediţie, trecut la cele veşnice în urmă cu 3 ani. Eu nu am luat parte la prima ediţie a caravanei, dar colegii mi-au relatat că, fără a-i cunoaşte personal, d-nul Lakatos pur şi simplu i-a oprit pe ciclişti în dreptul casei sale şi i-a invitat la masă spunând că e nevoie de energie pentru a continua drumul. Am aflat atunci că este un fidel ascultător al postului nostru de radio şi că îi recunoaşte după voce pe majoritatea redactorilor, atât de la emisiunile în limba română, cât şi de la cele în maghiară.
De atunci, din 2001, fiecare traseu al caravanei a inclus şi o haltă la Sâncrăieni, la d-l Lakatos.
Iată de ce am ţinut să-i aducem un pios omagiu arătând pe de-o parte că ne lipseşte, iar pe de altă parte că este prezent în gândurile noastre, prin gesturile şi poveştile sale minunate.
Nu ştiu dacă are neapărat legătură cu ce vă relatez, dar cum am plecat din Sâncrăieni a început să plouă. Nu era o ploaie periculoasă care să ne pună mari probleme, ci doar o ploaie măruntă, mocănească, ce a avut darul să ne învioreze puţin. Şi aveam nevoie de un mic stimulent pentru că încă ne resimţeam după cei peste 90 de km străbătuţi ieri şi urma un nou parcurs dificil, la deal, pe drum forestier prin pasul Filia.
Zona e foarte frumoasă şi merita să o admirăm mai mult, dar pentru că ploua am făcut doar pauze scurte, atât cât să ne tragem sufletul.
Ideea era să ajungem cât mai repede la destinaţie, la adăpost şi la haine uscate. Aşa că am pedalat cu spor. După un parcurs dificil am ajuns în vârful dealului şi încă gâfâind de pe urma efortului ne-am dat seama că urmează un coborâş pe măsură. Dar ce zic coborâş. Mi s-a părut un fel de safari pe 2 roţi. A fost o cursă de urmărire în care a trebuit să facem apel la toate forţele fizice şi psihice pentru a încheia cursa cu bine.
Închipuiţi-vă o coborâre pe o pantă abruptă, pe un drum plin de gropi şi bolovani, în care bicicleta se zdruncină din toate încheieturile şi noi odată cu ea.
Nu de puţine ori aveam impresia că îmi vor ceda încheieturile mâinilor şi că nu voi mai putea ţine ghidonul drept şi nu voi mai putea acţiona manetele frânelor în mod eficient.
Dar nu doar cu mâinile era o problemă. Stăteam ce stăteam într-o poziţie semiverticală doar în puterea muşchilor fără să mă aşez în şa pentru a evita zdruncinăturile. Dar, din când în când, de oboseală, trebuia să mă aşez şi primeam zdruncinăturile în plin. Vorba ceea, una-ntr-o bucă, una-ntr-o bucă, aşa cum bine spunea un prof de-al meu din facultate când vorbea despre asemănările dintre tratamentul injectabil şi cel pe cale bucală…
Şi am tot avut parte de tratament pe cale bucală până când, la un moment dat, m-am apropiat prea mult de Radu. Nu aveam cum să-l depăşesc fără a risca o mică accidentare, aşa că am frânat puternic. S-a auzit un scâşnet ascuţit şi am derapat un pic, fără să cad. Poate speriat puţin de zgomot colegul meu a fentat un pic încercând să se tragă din faţa mea, dar în acelaşi timp se străduia să nu părăsească drumul îngust de munte. La rândul meu, eram foarte atent să nu ne ciocnim şi am lăsat deoparte alte detali. Aşa se face că am intrat mai întâi într-o groapă şi, imediat după aceea, am traversat peste spinarea unui bolovan imens, astfel că, preţ de-o clipă, om şi bicicletă ne-am aflat în aer. La aterizare impactul a părut năucitor. Nu nu am căzut, sunt mai bun de atât (cu toată modestia). Dar, am încasat-o în plin şi asta nu se mai putea numi simplu tratament pe cale bucală, ci mai degrabă „Adio hemoroizi !”.
În cele din urmă coborârea gen safari s-a încheiat cu bine. Şi zic asta pentru că în afară de „Adio hemoroizi !” mai există o etapă, aceea de „Fund de babuin”- ştiam bine asta de la ediţiile precedente ale caravanei.
Ei, după această coborâre cu peripeţii prin pasul Kormos, am ajuns la pensiunea cu acelaşi nume, unde urma să înnoptăm.
Pensiunea îmi părea un mic paradis izolat într-o mare de verdeaţă. Aflată la intersecţia a 2 drumuri forestiere şi înconjurată de păduri părea locul perfect pentru odihnă trupească şi sufletească. M-a impresionat că în curte exista un rondou de flori care cuprindea fire de lavandă şi flori de colţ. Oare unde mai poţi vedea aşa ceva în lumea noastră stăpânită de civilizaţia industrială?
Şi, ca şederea noastră să fie şi mai greu de uitat, gazdele noastre primitoare ne-au ospătat cu de toate şi mai ales cu fleici bine bătute şi bine pătrunse de jarul grătarului.
În timp ce înfulecam am zâmbit aducându-mi aminte că aveam şi carne bine bătucită şi pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, dacă e să mă gândesc cum a decurs coborârea prin pasul Kormos. Ei şi aşa s-a încheiat o zi cu de toate: cu urări, cu momente de suflet, cu urcuş şi coborâş şi cu tot ce le aparţine, dar şi cu oameni faini şi primitori.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua a 3-a

Sorin Şchiopu

După o noapte odihnitoare petrecută în micul paradis verde de la Pensiunea Kormos, situată la graniţa judeţelor Harghita şi Covasna, începea o nouă zi care nu avea cum să fie altfel decât aproape perfectă.

Chiar dacă a plouat pe tot parcursul zilei am avut parte de multe întâlniri de suflet, aşa că nu aveau să conteze prea mult condiţiile meteo.
Mai întâi trebuie spus că încă de ieri s-au alăturat caravanei noastre membrii familiei lui Tulit Zsombor, cunoscut alpinist covăsnean şi membru al serviciului Salvamont .
El s-a alăturat caravanei noastre încă de la primele ediţii conferind prin prezenţa sa un plus de sportivitate micului grup de ciclişti radiofonişti.
De altfel, legătura sa cu caravana este mult mai puternică decât ar putea părea la prima vedere.
Şi asta pentru că avea să-şi cunoască viitoarea nevastă chiar într-una din ediţiile anterioare ale maratonului ciclist.
Azi au şi o fetiţă de 3 ani, Eszter, dulce de tot. Evident au adus-o şi pe ea în caravană. Şi să nu vă închipuiţi că e un simplu participant pasiv la cursa pe 2 roţi. E extrem de energică şi curajoasă . Şi are propria ei bicicletă. Atenţie, nu tricicletă sau bicicletă din aia pentru pici cu roţi ajutătoare, ci o bicicletă în toată regula cu 2 roţi şi atât. E drept, e micuţă, croită pe măsura ei şi e făcută din lemn. Nu are pedale şi se utilizează în stilul consacrat de familia Flintstone din cunoscutul serial de desene animate despre epoca de piatră. Adică te împingi cu picioarele de sol şi ţii bine direcţia. Ei bine, lui Eszter îi reuşeşte din plin chestia asta chiar dacă afară plouă cu găleata.
Privind-o nu ai cum să te gândeşti că va creşte mare, frumoasă şi viguroasă. Dacă e să mă întrebi pe mine, o poză cu Eszter călare pe bicicleta de lemn, pe ploaie, poate constitui o emblemă a caravanei noastre.
Mai mult, scumpa de Eszter, după ce a obosit mergând pe bicicleta ei specială, a însoţit caravana într-un soi de bebe-mobil, în fapt o mică remorcă cu suspensii bune ce se ataşează la bicicleta tatălui.
Din bebe-mobil dulceaţa de fată ne adresa îndemnuri şi indicaţii, după care, când se asigura că facem ce trebuie, adormea liniştită, învinsă de aerul curat şi de legănările bebe-mobilului.
Prezenţa lui Eszter în echipa noastră oferea nu doar candoare, ci şi prilejul să afirmăm că avem participanţi de toate vârstele în caravană. Iar odată cu tatăl ei puteam spune că avem şi participanţi cu toate nivelurile de pregătire fizică. Vă aduc aminte că Tulit Zsombor are în palmares, la mai puţin de 40 de ani, multe vârfuri importante cucerite pe toate continentele. În cadrul proiectului intitulat „Secui pe vârfuri” a organizat expediţii şi a cucerit mai multe vârfuri de peste 5000 de metri din Asia, America de Nord şi de Sud, ba chiar şi cel mai important munte din Antarctica.
Mai mult decât atât, de câţiva ani organizează în fiecare an expediţii pe Mont Blanc, cel mai înalt vârf din Europa Occidentală. Veţi spune că nu e nimic aşa de ieşit din comun. În fond, Mont Blanc e unul din cei mai vizitaţi munţi de către alpinişti. Numai că Zsombi şi-a propus să ducă grupuri de novici acolo. După un antrenament relativ scurt, care se desfăşoară pe durata verii, la începutul toamnei echipa de începători pleacă în expediţie pe Mont Blanc. Zsombi ne-a spus că prin acest proiect vrea să demonstreze că orice om sănătos, cu o condiţie fizică medie, dar cu o ambiţie puternică şi cu un antrenor bun poate atinge astfel de performanţe ce par rezervate doar alpiniştilor experimentaţi. În plus, insuflă dragostea pentru munte şi natură unui număr mare de tineri. Ei bine, cu un asemenea om alături parcă ne simţeam cu toţii mai sportivi şi ne dădeam silinţa să pedalăm mai cu spor.
Am ajuns repede de la Pensiunea Kormos la Filia, în judeţul Covasna, unde am oprit la o patiserie aparţinând familiei lui Varga Geza. Pasionat brutar, s-a specializat în comercializarea produselor proaspete de patiserie la care foloseşte exclusiv ingrediente naturale. Ne-a şi îmbiat cu nişte mostre de “cuib de viespi” deosebit de aromate şi gustoase. Ne-a spus că pentru acest produs foloseşte o reţetă specială. “Cuibul” nu conţine nucă, ci are alte ingrediente pe care nu le-a dezvăluit mărturisind că reprezintă un soi de moştenire de familie. Mai multe despre toate acestea puteţi afla din interviurile realizate de colegii mei şi care urmează a fi postate pe blog. Văzând pasiunea cu care d-l Varga şi familia lui se dedică acestei afaceri mi-am zis că ăsta ar putea viitorul unor comunităţi mici din zonele rurale, unde lumea încă mai ţine la tradiţii. Cu o promovare adecvată s-ar găsi suficientă cerere pentru astfel de produse gustoase şi sănătoase obţinute la scară mică şi nu prin procedee industriale. Fiind şi o zonă frumoasă cu multă verdeaţă în jur, la Filia s-ar putea combina cu succes turismul rural şi turismul gastronomic. Mulţi orăşeni stresaţi de munca zilnică şi-ar dori ca măcar odată pe an să vină undeva unde poţi regăsi liniştea şi bucatele tradiţionale, aşa ca în vacanţele de la bunica.
De la Filia am plecat mai departe şi am ajuns la Brăduţ. Pentru mulţi numele acestei comune covăsnene, probabil, nu spune mare lucru.
Pentru noi, însă, reprezenta în această tură o destinaţie specială. Dar să o luăm cu începutul. Anul trecut tot în cursul caravanei cicliste am făcut un popas la Muzeul din Baraolt. A fost o experienţă interesantă. Am văzut acolo oase de mastodont şi de alte lighioane care constituiau fauna preistorică a României. Interesant. După ce ne-am minunat un pic şi am făcut ceva interviuri ne pregăteam să plecăm că mai aveam drum lung de străbătut. La ieşirea din muzeu, în timp ce discutam între noi despre cele văzute, auzim o voce a unui tânăr care zicea “tu eşti Kadar Zoli, tu eşti Radu Florea, iar tu eşti doctorul Sorin Şchiopu” . Ne-am întors cu mirare în direcţia vocii şi am zărit un tânăr care ne zâmbea, dar privea cumva pe lângă noi.
Am aflat că se numeşte Kolumban Sandor şi că este nevăzător şi mai ales că este un ascultător fidel al postului nostru de radio. Ne mărturisea că ascultă de dimineaţa până seara atât emisiunile în limba maghiară, cât şi pe cele în română.
Culmea e că ne relata detalii din emisiunile noastre pe care noi înşine nu le mai ţineam bine minte.
Normal că nici nu se mai punea problema să ne mai grăbim la drum. Am realizat acolo în stradă mai multe interviuri, după care ne-am întors în curtea muzeului şi acolo Sanyika, aflând că e chiar ziua de naştere a lui Kadar Zoli, ne-a oferit un recital la chitară. Cred că niciodată nu a fost Zoli, şi noi toţi, aşa de impresionaţi de un recital muzical la zi aniversară. I-a cântat “La mulţi ani” în română şi maghiară, dar şi alte melodii foarte frumoase şi parcă nu ne puteam dezlipi din locul ăla.
Într-un târziu a trebuit, totuşi, să plecăm, dar am apucat să le promitem lui Sany şi părinţilor lui că la anul vom trece cu caravana pe la casa lor din Brăduţ. Aşa se face că în acest an am inclus în traseul nostru şi comuna covăsneană.
Ei bine, şi această întâlnire cu Sany şi familia lui a fost una memorabilă. Mi-amintesc că atunci când am trecut pragul casei lui simţeam oarecari fiori, dar asta din cauză că că eram cu toţii uzi de ploaie şi afară era destul de răcoare şi mai începuse şi vântul să adie. Fiori mai puternici, dar şi valuri de căldură, m-au cuprins din cauza emoţiilor atunci când l-am auzit, din nou, pe Sany vorbindu-ne despre viaţa lui.
Tânărul acesta de doar 23 de ani ne-a dat o adevărată lecţie de viaţă.
Ştiam de anul trecut că, practic, este o victimă a sistemului medical românesc. Pentru că se născuse prematur a fost pus într-un incubator şi din cauza unei defecţiuni a aparatului avea să rămână fără vedere pentru toată viaţa.
Părea că este un destin frânt încă în primele luni de viaţă. Şi totuşi prin lupta extraordinară a părinţilor a reuşit să crească la fel ca un copil aproape normal.
Când a mai crescut părinţii l-au înscris la Şcoala specială pentru nevăzători din Cluj.
Când a ajuns acolo nu ştia aproape deloc limba română. Ne spunea acum în interviu că, la început, când pedagogul îi invita la masă el credea că trebuie să se urce undeva, “maszni” în maghiară însemnând urcare. Între timp a ajuns de vorbeşte o română literară aproape perfectă. Cred că mulţi dintre cei pe care-i difuzăm pe post la radio nu vorbesc atât de fluent cum o face Sanyika.
Şi nu doar că e fluent, dar e extrem de limpede în gândire, în exprimare, practic după un interviu cu el nu ai mai nimic de prelucrat, de fonotecat, ca să poţi difuza materialul. Ba, mai mult, îţi oferă pe tavă citate înţelepte, fapte de viaţă, încât nu trebuie să cauţi nici măcar titluri pentru respectivele materiale, ţi le oferă el de-a gata.
Nu ai cum să nu fii profund impresionat după o întâlnire cu el. Am observat la el o poftă de viaţă extraordinară. A reuşit să-şi depăşească total handicapul. Se poartă ca un om absolut normal, care are toate oportunităţile din lume, care are viaţa înaintea lui şi vrea să o trăiască plenar.
Cum televizorul nu îi spune mare lucru radioul a ajuns viaţa lui. Ascultă de dimineaţa până seara ştiri, emisiuni sportive şi mai ales muzică. De fapt, aşa a apărut o legătură organică între el şi muzică. Ia şi în prezent lecţii de chitară şi îşi doreşte să ajungă student la muzică. Este la curent şi cu ultimele noutăţi în domeniul tehnologiei informaţiei. Graţie unei aparaturi speciale poate citi mail-uri şi naviga pe facebook. Îi place foarte mult să comunice pe orice cale, în ciuda handicapului său. Cred că orice persoană ar trebuie să se simtă ruşinată după ce l-a cunoscut pe Sany dacă s-ar lăsa vreodată învinsă de depresie. Cel puţin aşa am simţit eu cunoscându-l. Îţi mulţumim Sanyka pentru lecţia de viaţă pe care ne-ai oferit-o, pentru simplitatea şi optimismul incurabil de care dai dovadă. Dumnezeu să îţi ajute să îţi îndeplineşti visul şi să fii un exmplu viu şi pentru alţi oameni aflaţi în nevoie!
Ne-am despărţit cu greu de familia lui Kolumban Sany şi, cred, că fiecare din noi şi-a propus să aducă mai frecvent în atenţia publicului nevoile, dar şi puterea oamenilor cu acest tip de handicap. Cu siguranţă Sany şi alţii ca el merită un serial la radioul public. De altfel, în emisiunea “Intersecţii” realizată de Gabi Pîncă aveţi posibilitatea în fiecare vineri să vă întâlniţi cu astfel de oameni speciali.
De la Brăduţ am mai parcurs ceva drum, evident tot pe ploaie, şi am ajuns la Vâlcele, unde am avut parte de o altă întâlnire de suflet. De câţiva ani buni ori de câte ori trecem prin apropiere cu bicicletele facem o haltă şi în gospodăria d-lui Portik Ferencz. Feri bacsi, cum îi zicem noi, este un tânăr pensionar de peste 70 de ani. Zic tânăr pentru că dă dovadă de incredibilă vitalitate şi ţine să ne însoţească o bucată de drum pe bicicletă. Apoi, invariabil ne invită în curtea lui acoperită cu viţă de vie şi ţine să ne refacă echilibrul hidroelectrolitic cu un pahar de vin bun de butuc. Întotdeauna rose. În afară de vin ne serveşte şi frumoase poveşti de viaţă. Frumoase, dar uneori şi triste. După un an în care i-am lăudat vinul la radio a fost călcat de hoţi şi nici pînă în ziua de azi nu şi-a recuperat paguba.
Asta nu l-a împiedecat, însă, să rămână acelaşi prieten devotat al caravanei şi acelaşi OM ospitalier.
Din Vâlcele am ajuns repede la Sf. Gheorghe, unde nu am zăbovit prea mult pentru că ploua în continuare şi în plus aveam programate câteva întâlniri a 2-a zi. Ca urmare, am luat-o spre Şugaş Băi, locul în care graţie alpinistului Tulit aveam rezolvată cazarea. Nu sunt mai mult de 10-12 km între cele 2 localităţi, dar sunt toţi la deal şi avea să se simtă din plin acest lucru. Cu atât mai mult cu cât un incident aparent banal avea să îngreuneze şi mai mult urcuşul. La ieşirea din Sf. Gheorghe, şoseaua care făcea legătura cu drumul spre Şugaş era în plin şantier. Utilaje de mare tonaj blocau şoseaua, era moloz şi noroi peste tot. Aşa că am luat-o cu bicicletele pe trotuar împărţind spaţiul acela destul de îngust cu pietonii. Dar asta nu ar fi fost nicio problemă. Numai că, la un moment dat şi-a făcut apariţia pe trotuar şi o maşină mică. Probabil şoferul stătea prin zonă şi nu avea altă cale de acces. De înţeles până la urmă. De neînţeles, însă, mi s-a părut faptul că deşi coloana de biciclete venea dintr-o direcţie, iar el cu maşina din alta, nu părea deloc să dea semne că ar dori să încetinească deşi era evident pentru toată lumea că nu avem cum trece unii pe lângă alţii. Am fi cedat noi primii, dar pe marginea trotuarului erau munţi de pământ excavat şi bine înmuiat de ploaie şi tot căutam o zonă mai bună în care să coborâm de pe trotuar. Pentru că individul tot nu a încetinit, am făcut manevra asta în ultimul moment, brusc, şi m-am înfipt cu bicicleta în nămol. Că mi-a intrat noroi din belşug în încălţări nu a fost, până la urmă, cel mai grav lucru. Consecinţe mult mai însemnate a avut faptul că mi-a năclăit noroiul roţile dinţate de la bicicletă. Nu era timp pentru a curăţa bine vehiculul. Ploua, eram cu toţii obosiţi deja după aproape 80 de km parcurşi şi fiecare îşi dorea să ajungă cât mai repede la locul de cazare. Aşa că am luat dealul în piept, cum se spune. Dar înaintam foarte greu. Când şi când mă ridicam de pe şa şi încercam să pedalez în picioare ca să aduc un pic de forţă motrice conferită de greutatea propriului trup. Şi dăi, şi luptă şi dăi, gâfâiam din ce în ce mai tare. Aproape că simţeam că nu mai am suficient aer. Ca să nu mai conştientizez mereu problemele astea încercam să-mi abat atenţia de la urcuş şi să pedalez aşa mecanic. Priveam în jur la peisajul foarte frumos, încercam să aud cât mai bine trilurile păsărelelor care cântau de mama focului deşi afară ploua cumsecade. Sau poate tocmai de aceea.
La un moment dat am început să fac versuri: „Şugaş, Şugaş, apă lină, ce să faci că nu-i benzină” şi tot aşa, dar nu prea a ţinut figura, tot resimţeam tot mai acut efectele efortului considerabil pe care-l făceam. Nu eram ultimul în coloană, dimpotrivă, mă găseam undeva în prima jumătate a grupului, dar tot simţeam că nu mai pot. La un moment dat, pentru că tot nu se vedea niciun coleg prin preajmă (primii se îndepărtaseră deja mai mult de mine, iar pe următorii îi lăsasem mult în urmă), am decis să mă dau jos un pic de pe bicicletă şi am luat-o avântat la deal ca pieton. Doream în felul acesta să-mi folosesc şi alte grupe musculare decât cele pe care le utilizezi în mod normal la pedalat. După câteva zeci de metri de mers am urcat din nou pe bicicletă şi am încercat să mă autosugestionez: „Sunt un pui de dac şi nu mă dau bătut niciodată!”. Trebuie să reuşesc, hai încă o pedală, încă un scrâşnet de lanţ şi unul din dinţi, hai că poţi, o să ajungi în vârf şi o să poţi să slobozeşti strigătul dacic în stil Terminator: „Hasta la Burebista, baby!”
Ei şi aşa, mai amăgindu-mă cu poveşti dacice, mai gâfâind, mai scrâşnind din dinţi, am reuşit să ajung la capătul drumului. Evident că atunci când am ajuns sus am răcnit un „Hasta la Burebista, baby!”, după care am încercat să respir cât mai rar şi mai amplu ca să-mi refac necesarul de oxigen al organismului şi să îmi mai calmez ritmul inimii care o luase un pic razna.
Oricum a meritat efortul. Resimţeam ca pe o victorie faptul că am reuşit să închei cu bine urcuşul fără niciun alt sprijin decât propria putere de propulsie. Iată de ce ziceam în debutul acestei relatări că a fost o zi aproape perfectă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua a 4-a

Sorin Şchiopu
După o noapte petrecută la înălţime în cabana salvamontiştilor covăsneni ne-am trezit pătrunşi de optimism încă de dimineaţă. Cum altfel, doar azi e 1 iunie, Ziua Internaţională a Copilului. Deci, La mulţi Ani dragi copii! Şi cum fiecare dintre noi suntem copiii cuiva, La Mulţi Ani toţi! După urări, la zi aniversară, era firesc să primim şi daruri, iar programul din ziua asta părea foarte ofertant în acest sens.
Un prim dar l-am considerat faptul că cei aproximativ 10 km care despart Şugaş Băi de Sf. Gheorghe i-am parcurs, de data asta, la vale, ceea ce trebuie să recunosc a fost o plăcere faţă de urcuşul chinuitor de ieri.
Un al 2-lea cadou nu a fost, însă, la fel de plăcut. Pe modelul impus de Radio Erevan: „Nu i s-a dat, ci i s-a luat”, aveam să constat, când am ajuns în Sf. Gheorghe, că mi-am uitat reportofonul la Şugaş. Nu mai era timp să ne întoarcem, căci erau multe activităţi în programul nostru de azi. Mi-era o ciudă de nu mai puteam. Mă simţeam complet neajutorat de parcă îmi lipsea o mână. Pentru un reporter radio reportofonul său reprezintă cu adevărat un fel de prelungire a mâinii.
Mă simţeam ca un soldat căruia i se furase armamentul modern din dotare şi era trimis în faţa inamicului doar cu baioneta. Desigur aveam să-mi recuperez scula cu ajutorul prietenilor de la Salvamont, dar până la sfârşitul caravanei eram complet dezarmat. Sau, mă rog, mai aveam un pix (şi ăla obţinut din sponsorizări), mai aveam ochii la mine (Slavă Domnului!) şi memoria, dar asta din urmă e de genul feminin şi te înşeală mereu când ţi-e lumea mai dragă (da, aşa sunt eu misogin, când constat cât de dobitoc sunt şi îmi uit lucrurile peste tot). Eram cătrănit rău de tot, motiv pentru care nu m-am putut bucura decât pe jumătate de cele câteva evenimente interesante care erau planificate azi. Mai întâi am vizitat Muzeul Carpaţilor Răsăriteni (MCR), unde era organizat un interesant eveniment pentru copii. Cu sprijinul unui grup de dascăli şi ornitologi micuţii au vizionat mai multe filme despre păsări şi chiar au participat la un atelier interactiv în cadrul căruia au dat frâu liber imaginaţiei şi talentului lor şi au colorat păsărele confecţionate din ghips.
Dacă tot eram la muzeu am acceptat cu plăcere să participăm şi noi la o lecţie de istorie. Sau de preistorie, ca să fiu mai exact. Muzeograful Dan Buzea ne-a prezentat artefacte găsite în zona Dâmbul Cetăţii-Păuleni Ciuc, vestigii ale unei civilizaţii din urmă cu 5000-6000 de ani, din epoca bronzului.
Ne-a prezentat cu lux de amănunte cam cum îşi duceau viaţa pe aceste meleaguri oamenii din vestita cultură Cucuteni-Ariuşd-Tripolie. Noroc cu reportofonul „a-toate-captator” al lui Gabi că putem să vă oferim pe blog o bună parte din această prezentare.
Plăcut impresionaţi de cele văzute şi povestite de gazdele noastre ne-am propus să mai trecem pe aici şi să întreprindem şi alte proiecte comune.
În paralel cu vizita noastră la muzeu, colegii noştri de la redacţia maghiară au fost la stadionul municipal, unde în acest weekend sunt organizate Zilele Sportului de la Sf.Gheorghe. După ce am terminat înregistrările la MCR am mers şi noi la municipal, tocmai la timp pentru a prinde câteva splendide momente de dresaj canin. Am văzut superbe patrupede care executau fel de fel de comenzi, care „prindeau hoţul” sau care „eliberau victima unei agresiuni”. Ba chiar am văzut câini rostogolindu-se la comandă ori dansând cu iscusinţă pe muzică, printre picioarele lungi (nu aveam cum să nu remarc acest amănunt) ale unei dresoare pricepute. Şi, ca totul să fie perfect pentru o zi de 1 iunie, un căţel cârlionţat şi frumos nevoie mare s-a plimbat printre spectatori ducând în gură un coşuleţ cu bomboane.
După dansatorii canini au apărut şi unii cu 2 picioare. Elevi mai mari şi mai mici de la şcolile din localitate au dat proba măiestriei lor şi mi-au întărit convingerea că la vârste din astea e bine să înveţi să dansezi, să te bucuri de viaţă şi de ritmurile ei.
Cu siguranţă dansul a fost un fel de laitmotiv al zilei. După câini şi elevi, la rampă a ieşit şi un personaj aparte. Zoli ne-a făcut cunoştinţă cu un tânăr aparent obişnuit, dar care are toate şansele să intre în Cartea Recordurilor. E vorba despre Orban Gabi, un tânăr covăsnean care practică un sport puţin cunoscut ce se cheamă bike trial. Pe scurt e vorba despre un sport care presupune trecerea cu bicicleta peste diferite obstacole ale unui traseu fără ca sportivul să atingă terenul decât cu roţile. Altfel spus, omu’ nostru are o bicicletă, dar nu merge cu ea normal, ci sare cu ea. Urcă scări pe bicicletă sărind din treaptă în treaptă. Se ridică pe o singură roată ( cea din spate evident), stă în echilibru aşa, ba mai şi execută sărituri. Ca numărul să fie complet mai merge şi cu spatele. E drept are şi o bicicletă specială, mai lungă, cu jenţi mai late cu pernă de aer. Un amănunt interesant e că bicicleta nu are şa. Ce-i drept nici nu ar avea nevoie de ea pentru acrobaţiile pe care le face. În timpul săriturilor el stă încordat folosind din plin forţa picioarelor şi ţinând strâns de ghidon. Vă vine să credeţi că în poziţia asta a executat peste 300 de sărituri fără oprire în cadrul unui exerciţiu complex. Cu performanţa asta el speră să intre în Cartea Recordurilor şi aşteaptă acum un răspuns de la oficialii instituţiei. Noi i-am urat mult succes, după care ne-am despărţit de acest interesant personaj şi am plecat mai departe spre judeţul Braşov. La Ozun am avut parte de o altă surpriză: un grup de membri ai clubului „Braşovul pedalează” a ieşit în întâmpinarea noastră şi s-a alăturat caravanei. Cicliştii braşoveni erau cuceriţi de ideea de a face campanie de promovare pe 2 roţi. Câţiva km mai încolo, la Bicfalău, am oprit la casa unuia dintre ei, la o cafea şi un suc. Am avut ocazia să ne cunoaştem mai bine şi pot spune că am devenit prieteni chiar în ziua în care ne-am cunoscut. Cu siguranţă împărtăşim aceleaşi valori, când vine vorba despre dragostea pentru natură şi mişcare sau când vorbim despre dezvoltarea durabilă a zonelor în care locuim.
Cu o caravană mai numeroasă ca de obicei, graţie cicliştilor braşoveni, am pornit din nou la drum şi, atunci când ne aşezam în coloană într-un singur şir, păream un şarpe uriaş alcătuit din oameni şi biciclete. Compuneam, cred, o imagine frumoasă deşi probabil unii şoferi erau exasperaţi de faptul că trebuie să depăşească un număr atât de mare de biciclişti. Între timp a început să plouă din nou. Nu tare, doar aşa cât să ne învioreze puţin. Am şi ajuns să numesc genul ăsta de ploaie „precipitaţii stimulative” pentru că parcă dădeam mai cu spor la pedală. Pe de altă parte, stimulativă-stimulativă, dar tot ne-a udat. Asta, însă, nu avea să conteze prea mult când în dreptul primăriei din Budila ne-a oprit un domn. Fără să apuce să se prezinte ne-am dat seama imediat cine este deşi nu ne-am văzut, până atunci, niciodată. Şi eu şi colegii mei am zis deodată: e domnul Martin Maier din Săcele. Cu vocea lui tabagică era inconfundabil. Trebuie să vă spun că e unul din cei mai fideli ascultători ai postului nostru de radio. Sună aproape în fiecare dimineaţă la emisiunile în direct. Dacă în dreptul definiţiei interactivităţii din dicţionar ar trebui pusă o poză, cu siguranţă că una din ele ar putea fi cea a domnului Maier. Am observat că ascultă consecvent şi rubricile medicale, că m-a luat în primire: „ D-nu doctor îmi tot spuneţi în rubricile astea că fumatul e dăunător sănătăţii, dar să ştiţi că eu tot nu mă las ! ” L-am asigurat că într-adevăr fumatul e dăunător, dar că fiecare om e liber să facă ce doreşte cu propria sănătate. În plus, se zice că suma viciilor rămâne constantă. Prin urmare, dacă s-ar lăsa de fumat, s-ar apuca de altceva şi cine ştie dacă noul viciu nu ar fi şi mai dăunător, Oricum ne-am bucurat că a venit să ne întâmpine. Vă daţi seama? Omul e din Săcele, oraş pe care urma să-l străbatem în ziua următoare, dar nu a mai avut răbdare să trecem noi pe la el, a venit el împreună cu familia în întâmpinarea noastră . E mare lucru să vezi că faci parte atât de mult din viaţa de zi cu zi a unor oameni. Trecând prin asemenea experienţe ai, în sfârşit, senzaţia că nu munceşti degeaba. Ca radiofonist, când eşti închis, izolat ca pe submarin, în cabina de emisie, tu vorbeşti în faţa unui microfon şi nu ştii cine te ascultă. La un moment dat poţi avea un milion de ascultători pe recepţie sau, poate, niciunul. N-ai de unde să ştii şi de aceea regulile profesionale spun să te comporţi ca şi cum ar fi un milion de ascultători tot timpul. Teoria ca teoria, dar în zilele în care eşti foarte obosit sau deprimat, ai senzaţia că vorbeşti în cabină doar pereţilor şi eventual colegilor din regia de emisie, care sunt obligaţi prin fişa postului să te asculte.. Ei bine, asemenea senzaţii dispar în momentul în care descoperi ascultători ca acest domn Maier. Vă daţi seama? Omul e din Săcele şi ar avea aici, aproape de el, o groază de posturi locale braşovene, care îi pot spune mult mai multe despre actualitatea locală decât o putem face noi de la distanţă. Şi, totuşi, el ascultă RTM de dimineaţa până seara şi intervine frecvent atât la programele în limba română, cât şi la cele în maghiară.. Interesant sau ce?
I-am mulţumit pentru fidelitate şi l-am cadorisit şi noi cu un DVD care conţinea o emisiune despre grădinărit cu ing. Mihai Tomşa de la Protecţia Plantelor din Tg.Mureş, cel care săptămână de săptămână e prezent în emisiunea „Părerea Ta” a colegei Luminiţa Avram. Am plecat apoi mai departe, tot pe ploaie, şi după ce era să ne rătăcim un pic, în cele din urmă am ajuns la Tărlungeni, unde cu sprijinul comunităţii locale şi al primarului Kiss Iosif, aveam să ne găsim refugiu peste noapte. A fost o zi cu un parcurs mai scurt (că doar era şi duminică şi 1 iunie), dar a fost o zi atât de plină de evenimente încât aveam senzaţia la finalul ei că făcusem nu ştiu ce lucru mare. Aveam sentimentul datoriei împlinite, deşi nu făcusem altceva decât să pedalăm şi să întâlnim oameni faini. Ce mult contează să poţi rezona cu cineva, să poţi să comunici aşa ca de la suflet la suflet.
Nu trebuie decât să fii pe aceeaşi lungime de undă că restul vine de la sine. Şi pentru că tot e 1 iunie să ne amintim ce zicea cândva Dostoievski: „Sufletul se vindecă atunci când eşti în preajma copiilor! ”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua a 5-a

Sorin Şchiopu

Ziua asta a fost, până la urmă, una frumoasă pentru noi, chiar dacă meteorologii ameninţau cu vreme răcoroasă şi instabilă.
Partea cu „răcoroasă” chiar ne-a convenit pentru că am pedalat mai cu spor, cât despre partea „instabilă” asta nu prea ne-a deranjat. E drept mai mereu am avut deasupra capului nori negri care ameninţau cu ploaia. Dar am scăpat cu bine. Pe tot traseul de la Pensiunea din Tărlungeni până în municipiul Braşov părea că vântul sau o forţă nevăzută împingea norii cu ploaie ceva mai încolo şi rămâneau deasupra noastră doar cei care ameninţau cu ploaia.
Ba, mai mult, când am ajuns în Piaţa Sfatului din Braşov ne-a zâmbit, preţ de câteva minute, şi soarele.
De zâmbit am zâmbit şi noi pentru că în piaţă ne-au aşteptat colegi dragi de la Antena Braşovului, dar şi prieteni dragi. Şi le zic aşa „prieteni dragi” deşi pe unii i-am cunoscut doar ieri, iar pe alţii abia azi. Dar îi resimt deja ca prieteni. Mă refer la câţiva membri ai Asociaţiei „Braşovul pedalează”, dar şi la unii ciclişti pasionaţi, neafiliaţi încă la vreun club sportiv, care ne-au întâmpinat ieri la Ozun şi care azi au făcut câteva zeci de km alături de noi pe bicicletă, doar din dorinţa de mişcare în aer liber, din dorinţa de a semnala că bicicleta poate fi o alternativă de deplasare prin oraş şi în afara lui.
Pe toţi îi numesc deja prieteni nu doar pentru că avem o pasiune comună- mersul pe bicicletă, ci pentru că prin întreg comportamentul lor au arătat că împărtăşim valori comune, ne place natura, ne place muntele, ne place, în general, să păstrăm şi să iubim frumuseţile naturale lăsate de Dumnezeu pe plaiul mioritic.
Înainte de a pleca împreună cu prietenii noştri ciclişti din Braşov spre Zărneşti am participat cu toţii la o emisiune deschisă realizată în direct din Piaţa Sfatului de către echipa RTM. În dreptul ursului de tablă ce străjuieşte piaţa eram, la un moment dat, o grămadă de biciclişti împărtăşind opiniei publice of-uri, dar şi propuneri de posibile soluţii pentru ca mersul pe bicicletă să devină mai sigur şi să se poată integra în traficul aglomerat al marilor oraşe.
Tot cu acest prilej am avut plăcerea să-l cunoaştem şi pe d-nul Radu Hanke, cel care, din pasiune, tot la câteva zile, reglează ceasul de la Muzeul de Istorie din Braşov. Domnia sa, deşi este trecut de 70 de ani a ţinut să ne întâmpine pe bicicletă în Piaţa Sfatului şi să ne propună să vizităm o interesantă expoziţie la Muzeul de Istorie. Mai clar spus ne-a pus o pilă şi am reuşit să vedem expoziţia intitulată “ De la căruţă la zborul cu motor”, deşi în mod normal lunea muzeele sunt închise.
E vorba despre o expoziţie care are drept temă istoria transporturilor pe pământ braşovean. Cu ajutorul unor machete, a unor fotografii de epocă şi beneficiind şi de explicaţiile oferite cu amabilitate de d-na muzeograf Cristina Tănase, ne-am lăsat purtaţi pe aripile imaginii în diferite epoci pe care le-a cunoscut Braşovul.
Ne-am putut, astfel, închipui cum decurgea viaţa la poalele Tâmpei în secolele 18-19 când mijloacele de transport folosite erau carele, căruţele sau eventual trăsurile. Am văzut şi strămoşii bicicletelor noastre de azi, bicicleta de lemn şi velocipedul.
Am mai văzut ce mult a însemnat Braşovul pentru transporturile din România. Aici s-au produs cândva autobuze, autocamioane şi tractoare, unele dintre ele premiate pe plan international. Acum pe locul marilor platforme industriale braşovene nu a mai rămas mare lucru. Nu s-a mai pus nimic în loc după ce industria braşoveană de transport a fost declarată nerentabilă şi pusă pe butuci. Locul producţiei industriale a fost luat mai degrabă de interese imobiliare.
Oricum merită să faceţi o incursiune în istorie vizitând expoziţia, care va mai rămâne deschisă încă cel puţin o lună.
Veţi vedea cum au evoluat transporturile de-a lungul ultimelor secole de la care şi căruţe până la avioane şi elicoptere.
Încărcaţi cu energie pozitivă după simpatia care ni s-a arătat în cadrul întâlnirilor de la Braşov, am plecat din nou la drum spre Zărneşti şi spre Plaiul Foii, la poalele munţilor Piatra Craiului.
Şi pentru că specialiştii de la ANM au decretat vreme instabilă până la urmă pe drumul spre Plaiul Foii tot ne-a plouat un pic. Nu grav aşa ca să ne ude până la piele, ci doar aşa cât să ne învioreze puţin. Astfel că, în ciuda ploii, priveam cu admiraţie către Piatra Craiului şi ne lăsam îmbătaţi de frumuseţea peisajului uitând uneori că ne aflăm pe bicicletă şi că drumul de macadam mai are şi hopuri.
La un moment dat, chiar dacă ploua, a trebuit să ma opresc pentru a fotografia un splendid armăsar (ceva gen Black Beauty, chiar dacă aia era iapă). Nu ştiu de unde apăruse chiar în drumul nostru şi necheza, se cabra, şi mai apoi ţâşnea într-un galop nebun pe lângă noi punând uneori în pericol deplasarea noastră cu bicicleta. Dar era prea frumos ca să nu ne apropiem de el şi să nu încercăm să-l pozăm, moment în care am descoperit, într-un ţarc aflat la marginea drumului, un alt cal, cel mai probabil o iapă. Calul din ţarc necheza scurt din când în când părând a-l chema pe armăsar să socializeze şi ei ca între cabaline. Armăsarul părea nervos că din cauza gardului nu putea da curs acestei sentimentale invitaţii. Lăsându-l cu necazul lui amoros am plecat mai departe şi am ajuns la cabana Salvamont, unde prin amabilitatea salvamontiştilor din Zărneşti aveam să înnoptăm. În scurt timp avea să se însereze aşa că ne-am grăbit să luăm cina. Cabana Salvamont e dotată doar cu strictul necesar pentru acţiuni de salvare şi nu era posibil să luăm masa aici, aşa că am decis să luăm microbuzul, care în mod obişnuit ne transportă bagajele, şi ne-am deplasat vreo 2-3 km mai jos până la complexul “Popasul Craiului”, aşezat într-o zonă de un pitoresc deosebit.
După cină a avut loc un incident al cărui personaj principal am fost chiar eu. Mă aflam la toaletă când, întâmplător sau nu, toţi colegii s-au suit în maşină pentru a se întoarce la cabana Salvamont. Nimeni nu a remarcat că lipseam şi au plecat fără mine. În momentul în care deschideam uşa de la intrarea în complex în căutarea colegilor am observat maşina care tocmai se pusese în mişcare. Am strigat la ei, dar nicio reacţie. Am încercat să fug după maşină, dar o mai veche problemă la genunchiul stâng m-a ţintuit locului. În momentul în care am încercat să sprintez genunchiul a avut o mişcare de lateralitate şi am resimţit o durere atât de ascuţită încât, pentru câteva clipe, am crezut că s-a sfârşit participarea mea la ediţia din acest an a caravanei. Oprit din alergare din cauza durerii am strigat cât am putut de tare, dar nu am obţinut nicio reacţie din partea ocupanţilor maşinii. De auzit m-a auzit, cu certitudine, unul din angajaţii localului care trebăluia prin curte pentru că l-am zărit cu coada ochiului cum s-a oprit din lucru şi şi-a îndreptat privirea spre scena în desfăşurare, care cred că era destul de distractivă dacă nu erai tu protagonistul. M-am simţit un pic ruşinat şi am renunţat să mai scot strigăte, care unora le puteau părea disperate şi animalice. Mi-am zis că mai bine îmi protejez vocea pentru că, în fond, e principalul instrument de lucru al radiofonistului şi protecţia muncii trebuie aplicată în orice situaţie. Aşa că m-am oprit din strigat şi, la fel ca în copilărie când băteam mingea pe maidan, am băgat 2 degete în gură şi am tras un fluierat, care, cel puţin mie, mi s-a părut că a răsunat până în creierii munţilor. Dar, surpriză: tot nicio reacţie! Încă un fluierat şi încă unul şi tot nimic. Preţ de o clipă am rămas descumpănit: rămăsesem pe drumuri, afară se înnoptase şi începea să fie frig. Oare chiar nu şi-au dat seama că lipsesc din maşină sau era doar o farsă. Fireşte puteam rezolva totul cu un telefon. Le ziceam ceva cuvinte de ocară şi răbdam să-şi facă jocul, să facă haz de situaţie şi îi întorceam din drum. Dar, am stat să mă întreb cu ce le-am greşit. Am zis ceva sau am făcut ceva ce nu le-a convenit unora? Sau doar au vrut să-mi dea o lecţie pentru că mai mereu întârzii şi trebuie să aştepte lumea după mine? Nu îmi era prea clar. Sigur, o farsă de genul ăsta nu e mare lucru şi se practică, dar, chiar dacă mă consider o persoană cu simţul umorului, e mult mai distractiv să nu fii tu obiectul farsei. Dar, până la urmă, nu farsa în sine m-a deranjat, ci faptul că mi-am stricat genunchiul, aşa pentru o prostie. Mi-am masat un pic genunchiul, am încercat să merg păşind cu grijă. Am remarcat că leziunea e mai puţin gravă decât am crezut în prima clipă. Încă aveam dureri destul de mari, dar, dacă eram atent să nu se mişte genunchiul în lateral, puteam merge destul de bine. Însă întrebarea era dacă merita să merg pe jos mai departe sau era mai bine să-mi sun colegii să vină să mă recupereze cu maşina.
În momentul acela am avut un mic acces de orgoliu: păi, dacă aşa au considerat să mă lase pe drumuri, las că mă descurc şi singur. Durerea de la genunchi începea să mă mai lase. În plus, aveam la mine un flacon cu un preparat homeopat de arnică şi ştiam din experienţă că e foarte bun în asemenea situaţii. Am luat repede 3 granuliţe de Arnica şi le-am introdus sub limbă. Pe limbă, însă, mi se înghesuiau o grămadă de cuvinte şi întrebări.
N-am mai stat mult să rumeg dileme existenţiale şi am pornit pe jos spre cabană. M-am umflat în pene în sinea mea zicându-mi “ce mare lucru 2-3 km, noaptea, la munte, pe drum forestier, pentru unul ca mine care am făcut armata la infanterie?” Era un pic frig, dar aerul era înmiresmat şi, în fond, mai făcusem o dată drumul ăsta şi cu bicicleta. Aşa că am pornit-o la pas spre cabană căutând febril în gând ce cuvinte dulci, dar apăsate, o să le adresez colegilor când am să dau ochii cu ei.
Mergeam cam ca un membru al unei asociaţii de persoane cu handicap. Flectam un singur genunchi, pe cel drept, pentru că pe stângul doream să-l menajez cât mai mult, ca să fiu capabil din nou să mă urc pe bicicletă în ziua următoare, aşa că ţineam drept piciorul stâng. Deşi pare un nonsense “ţineam drept piciorul stâng” chiar asta făceam. Mă şi gândeam cam cum arată imaginea asta, cu mine cosind parcă mereu cu piciorul stâng, în fapt de seară, singur pe un drum forestier. Din loc în loc auzeam câte un foşnet dătător de nelinişti, în primul rând din cauza faptului că nu vedeam ce anume îl provoacă pentru că întunericul se înstăpânea tot mai tare şi de unde lumină electrică în creierii munţilor? Mă şi gândeam, oare suntem la altitudine destul de mare să fie lupi şi urşi pe aici? Sau niscaiva şerpi? În ciuda situaţiei nu prea confortabile îmi venea să râd: câte prostii îţi pot trece prin cap atunci când eşti singur în pustietate, într-un loc necunoscut. Auzi, şerpi! Îmi închipui că, pe răcoarea asta, şi lighioanele astea stau în văgăuna lor… Dar aşa se întâmplă când eşti singur cu gândurile tale.
După vreun sfert de oră sună telefonul: hopa, tocmai descoperiseră că nu sunt împreună cu ei şi mă anunţau că au trimis maşina înapoi după mine.
Cum încă nu eram lămurit dacă a fost sau nu farsă, am făcut pe supăratul şi am declarat ritos că nu am nevoie să vină după mine, că mă descurc şi singur.
Doar câteva minute mai târziu puteam să regret această decizie. În dreptul unei vile ieşise până în drumul principal ceva ce ziua ar fi putut trece drept câine. Acum, noapte fiind, ascultându-i şi lătratul fioros nu-i puteam spune altfel decât dihanie. Cu siguranţă dulăul trăgea la cântar mai mult decât mine. Nu mă înţelegeţi greşit. Nu am intrat în panică. Mie îmi plac câinii, dar nu aveai cum să te simţi confortabil în faţa unei asemenea arătări care părea extrem de agresivă şi a pornit în trombă în direcţia mea. Când a fost la vreo 2 metri de mine i-am zis pe un ton răstit “Marş, mă, la tine acasă”. Cum nu am fost niciodată şef până acum, probabil că nu am adoptat tonul potrivit pentru că am observat că nu a avut niciun efect răsteala mea. Ba, mai mult, a început să-şi arate colţii într-un mod extrem de agresiv. Dintr-un impuls, pe care unii l-ar califica drept sinucigaş, m-am avântat către câine răstindu-mă la el. Dihania s-a dat 2-3 metri înapoi după care a reînceput atacul. M-am mai răstit la el, ba chiar l-am înjurat şi de mamă oferind drept argument forte faptul că nu prea are ce ciuguli din mine şi l-am invitat să-şi aleagă şi el o victimă mai durdulie. Culmea e că, brusc, dihania a părut că înţelege româneşte şi a renunţat la atac. E drept că, fără a fugi (nici nu aş fi fost capabil în halul în care eram) m-am îndepărtat cu paşi mai mari de vila cu pricina şi dulăul a considerat, probabil, că e bine aşa, că m-a alungat de pe tarlaua stăpânilor. Am răsuflat uşurat şi am pornit din nou la drum constatând că, dintr-odată, parcă nu mai era aşa de frig afară. Am ajuns relativ repede la cabană unde am făcut pe îmbufnatul. N-am lămurit aspectul dacă a fost sau nu o farsă. Mi-am văzut de programul de seară fără să schimb prea multe vorbe cu cineva. La un moment dat auzind că un grup de colegi discutau afară veselindu-se nevoie mare, m-am dus către ei şi le-am spus textual: “Fraţilor mă împinge nevoia să mă duc la budă, deci voi puteţi pleca cu maşina, potrivit obiceiului…” În mod normal urma să clarificăm dacă a fost sau nu o farsă şi să încheiem subiectul. Dar, ce să vezi, în curtea cabanei a pătruns un dulău asemănător cu cel care mă atacase, tot aşa de categorie grea. Dar nu vă grăbiţi să trageţi concluzii. Nu era ăla. Ăsta era un superb ciobănesc de Berna care părea extrem de blajin. Gâfâia într-una de parcă alergase de cineva sau după cineva. Dar i se citea în privire că e bland. După ce m-am convins că se lasă mângâiat am început să-l scarpin pe toate părţile. Dulăul cred că îşi dorea mai degrabă ceva de mâncare, dar accepta cu plăcere şi dezmierdările noastre. Ba chiar, ca orice răsfăţat, se aşeza aşa încât să-l poţi mângâia cât mai bine. Şi nu degeaba spun specialiştii că animalele de companie sunt precum nişte terapeuţi împotriva stresului. După doar câteva minute petrecute în compania dulăului toată tensiunea dispăruse. Ei, şi aşa nu a mai fost nevoie de niciun fel de explicaţii. Până la urmă nu a fost decât o furtună într-un pahar cu apă şi oricum urma să facem haz de necaz de toată situaţia. Pentru că întotdeauna s-a întâmplat aşa. De-a lungul celor 14 ediţii ale caravanei, de câte ori au apărut mici discuţii, întotdeauna s-au finalizat cu o strângere de mână şi am dovedit întotdeauna că suntem o echipă sudată, formată nu doar din colegi, ci din adevăraţi prieteni. Fireşte, fiecare cu orgoliile, cu hachiţele şi metehnele lui…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua a 6-a

Sorin Şchiopu

Ploaie cu spume, ploaie măruntă şi deasă, mocănească, ba chiar şi ploaie cu soare. De toate am avut parte pe săturate. Practic întreaga zi a stat sub semnul ploii. Zeiţa Ploaie a fost stăpânul absolut şi şi-a abătut tirul asupra noastră. Ce-i drept nu chiar tot timpul. Din când în când tirul înceta. Ne lăsa să ne zvântăm un pic, dar apoi trăgea din nou asupra noastră cu perdele de apă. Şi dacă ar fi fost numai asta, dar am mai circulat şi pe drumuri foarte aglomerate în care am fost siliţi să mergem în coloană, într-un singur şir la marginea drumului. Ştiţi ce înseamnă asta, nu? Ploaia ne uda de sus, maşinile care ne depăşeau ne stropeau din stânga. Ne împuţeau cu gazele lor de eşapament, ne udau măcar până la genunchiul stâng şi mai aruncau şi bucăţele de noroi în direcţia noastră şi, dacă nu aveai ochelari de protecţie, spre exemplu, mizeria o puteai recepţiona direct în ochi. De parcă nu ar fi fost suficient ne mai stropeam şi noi între noi. Traficul fiind foarte aglomerat am fost nevoiţi să ţinem aproape unul de altul, în coloană. Or, asta însemna să fim stropiţi de colegul din faţă şi să ne răzbunăm, la rândul nostru, pe colegul din spate. Dar să nu fiu nedrept. Nu a fost chiar toată ziua aşa.
Ba chiar părea să începem ziua sub bune auspicii. Dimineaţa devreme un soare vesel trona deasupra Pietrei Craiului şi peisajul care se înfăţişa privirii noastre era unul superb. Nu ne mai săturam, priveam cu nesaţ la măreţia muntelui, iar păsărele felurite asigurau prin cântecul lor un acompaniament absolut liniştitor.Făceam poze din toate poziţiile: să prindem şi partea împădurită, de un verde care te cucerea, dar şi stânca semeaţă care se ridica deasupră-i. Ba ne plăcea să prindem şi o zonă în care vedeai şi stânca golaşă şi o geană de nor alb. Evident ne plăcea şi partea în care soarele trimitea raze ce se reflectau în stânca albă. Când oboseam să privim în sus ne clăteam privirea cu câmpul acoperit de flori multicolore. Ei, dar peisajul acesta mirific ni se înfăţişa dimineaţa la cafea. După ce am lălăit-o un pic cu bagajele, într-un târziu am pornit la drum. În scurt timp deasupra noastră au apărut şi nori. Apoi, pic. Şi încă un pic. Şi pic-pic-pic, apoi ploaie în toată regula. Dar încă nu era nimic grav. Ba chiar pot să spun că ne-a ajutat un pic şi ploaia. Aveam 12 km de mers pe macadam şi ploaia măcar ne-a ferit de praful pe care l-am înghiţit atunci când am făcut drumul în sens invers, la urcare.
Partea cu ploaia care ne ajută s-a încheiat de îndată ce am coborât la Zărneşti. De aici încolo am trecut pe regimul de stropeală 3 în unu( vezi mai sus).
Şi am ţinut-o aşa o bună bucată a traseului. Eram uzi până la piele şi de câte ori opream un pic să ne mai tragem sufletul ne cam lua cu frig, că mai bătea şi un vânt subţire.
Aşa cum am mai spus ploaia se mai oprea câte un pic, dar cum ne zvântam puţin filmul cu ploaia se difuza în reluare. Şi tot aşa. Au fost, însă, şi câteva momente în care încercând să-mi abat atenţia de la suferinţa provocată de ploaie, mă uitam la creasta Făgăraşului. Şi aveam ce vedea: undeva mai la stânga era o pâclă densă care cine ştie ce ascundea. Deasupra ei se înălţa un vârf de munte. Ceva mai încolo era o altfel de ceaţă. Acolo era evident că ploua de rupea. În locul de unde priveam, aflat la mulţi kilometri distanţă, ploua la acel moment doar mocăneşte.
Undeva, mult mai departe, se vedea şi un strop de senin dătător de speranţe. Dar nu a fost să fie, ne-a plouat aproape continuu. Nu ne-am putut bucura de priveliştea deosebită de pe traseul Poiana Mărului, Şinca Nouă ori Şinca Veche. Pe aici ar fi fost destule de vizitat dar nu ne-am putut opri nicicum. În plus, mai adăugaţi la listă şi frustrarea că nu am putut vizita Sanctuarul de urşi „Libearty” de la Zărneşti. Şi, totuşi, nu a fost o zi fără nicio recoltă jurnalistică pentru echipa RTM. Dar recolta a fost una tristă. Am oprit în momentul în care am zărit o băbuţă aşezată în faţa casei. Colega Gabi Pîncă s-a apropiat de ea cu reportofonul să-i afle povestea. Dar, cum spuneam, era o poveste tristă. Îi murise soţul şi fiul şi era singură cuc ducându-şi zilele dintr-o pensie de urmaş de 380 de lei, din care cel puţin 100 se duceau pe medicamente. Căci, ne spunea că i se umflă picioarele şi nu prea poate sta în picioare. De aia stătea aşezată şi, pentru că îi era urât, privea la oamenii care treceau prin ploaie. În momentul în care ne-am apropiat de bătrână a venit lângă ea o vecină care ne-a confirmat şi ea că băbuţa e singură şi deseori stă aşa în faţa casei. Vă îndemn să ascultaţi interviul de pe blog chiar dacă vă va întrista. Poate aşa ne vom gândi mai des la acei mulţi bătrâni singuri de prin satele noastre pentru care nu facem mai nimic. E cazul ca şi autorităţile responsabile şi comunitatea locală şi ONG-urile şi noi toţi să facem mai mult pentru ei.
Bătrânica de care vorbesc ne spunea că nu e vizitată decât din când în când de câte o nepoată din partea fiului decedat.
Da’ ce să vezi? Tânăra e la şcoală şi când vine pe la bătrână vine tot pentru a-i cere bani…
Oare câţi oameni cu stare vor citi vreodată rândurile astea şi, mai ales, dacă o vor face, câţi dintre ei ar fi dispuşi să facă şi un gest de suflet şi să ajute oameni aflaţi într-o astfel de situaţie? Am rămas cu un gust amar şi m-am gândit cu năduf că înainte de a ne alege guvernanţii ar trebui să-i punem la încercare: să vedem cum s-ar descurca o lună de zile sau un trimestru dintr-o pensie de 380 lei.. Ei, poate abia atunci ţara asta ar putea prospera. Adesea facem haz de necaz şi zicem: România se află pe drumul cel bun, numai că direcţia în care mergem e greşită…
Şi râdem. Dar asta e doar o soluţie de-o clipă, o adaptare la situaţie, atât cât să supravieţuim, dar nu rezolvă problema pe termen lung.
Cu gândurile astea în minte am pornit din nou la drum. Evident tot prin ploaie. Şi parcă, după tot ce am ascultat, ploaia se strecura şi mai abitir printre haine. Apa prelinsă de pe cască făcea ce făcea şi picura pe după guler. Şi rece-rece se prelingea pe spate până la slip. Mai dădeam, din când în când, cu dosul palmei peste spate, dar fără rezultat. Asta doar aşa ca să mă amăgesc că reacţionez la un stimul agresor. Încărcat negativ cu istoria băbuţei parcă mă simţeam şi mai înfrigurat. Şi tot aşa, mai un frison, mai o pedală, am mers şi am tot mers prin ploaie.
La un moment dat ne-am oprit la o cafea fierbinte într-un fel de local dintr-un sat braşovean. Îi zic un fel de local pentru că nu ştiu unde să-l aşez. Era aproape de o benzinărie şi avea un mic băruleţ cu băuturi alcoolice, un frigider cu răcoritoare (de parcă fix asta ne mai lipsea în halul în care eram), dar şi un mic spaţiu în care se înghesuiau 2 aparate cu jocuri mecanice. Ei dar şi mai încolo ne aştepta surpriza: era un fel de terasă să-i spunem. De fapt, era un cort mai mare de plastic care delimita un spaţiu mai mare în care erau aşezate câteva mese. Până aici nimic neobişnuit. Dar exista acolo şi o masă de ping-pong, o minge aferentă şi 2 palete. Mă rog, 2 bucăţi de placaj în formă de palete…
Dar atâta ne-a trebuit. Am încins adevărate partide de tenis de masă chiar dacă nimeni nu ţinea scorul. Important era să lovim mingea tare şi repede, să alergăm după ea şi, în general, să facem orice pentru a ne putea încălzi. Şi am stat destul de mult la ping-pong pentru că afară începuse o ploaie torenţială şi nu ne înduram să plecăm. Cortul cu pricina nu era cine ştie ce, dar măcar ne apăra de ploaie. Într-un târziu ne-am văzut, totuşi, nevoiţi să plecăm pentru că mai aveam drum lung de străbătut. Şi dă-i prin ploaie tot aşa încă vreo 2 ceasuri până când am ajuns la intersecţia cu drumul spre Sâmbăta. Am mers vreo 6 km până la Sâmbăta de Jos, apoi încă vreo 6 până la Sâmbăta de Sus, evident tot la deal. Era un urcuş molcom ce nu ar fi trebuit să pună probleme. Şi totuşi înaintam foarte greu şi într-un târziu am descoperit de ce. Se adunase noroi şi foarte multă mizerie printre roţile dinţate şi pe schimbător astfel încât nimic nu mergea cum trebuie. Mie unuia mi-a căzut de 2 ori lanţul. Am remediat de fiecare dată defecţiunea, dar după asta mâinile mele erau negre-negre. Arătau ca ale unui mecanic ce a reparat toată ziua la motoare. Şi culmea, asta cu atâta apă în jur… Am încercat să-mi frec mâinile murdare de iarba udă ca să mi le mai curăţ. Dar nicio şansă. Era clar că aici trebuia săpun şi perie sau detergent ori benzină ori vreo unsoare specializată şi nu aveam nimic la îndemână din toate astea. Aşa că am pornit la drum cu mâinile negre dăruind unsoare şi ghidonului şi, din când în când şi frânelor. Am încercat să pedalez mai puternic pentru a-mi ajunge din urmă colegii care între timp se îndepărtaseră. Dar mi-era tot mai greu. Parcă încercam să mişc, doar prin forţa pedalelor, un utilaj greu. Aveam totuşi să-i ajung din urmă , dar numai pentru că m-au aşteptat atunci când au observat că s-au îndepărtat prea mult de mine.Şi am pornit cu toţii la drum pedalând cu obidă. Am depăşit şi Sâmbăta de Sus şi ne tot întrebam unde o fi Pensiunea Belmonte. În faţa noastră se vedeau fel de fel de viluţe, toate erau pensiuni, dar toate purtau nume de femei şi nicidecum nu apărea scris Belmonte pe undeva. Într-un târziu, când simţeam că suntem la capătul puterilor am descoperit un indicator pe care era înscris numele aşteptat. După încă vreo 500 de metri, după ce am mers pe o potecă plină cu noroi şi am traversat un podeţ ce unea malurile unui pârâu vijelios, am ajuns, în sfârşit în faţa pensiunii.
Ce-i drept locul era foarte fain, pensiunea cochetă, iar proprietarul, Florin Galea, s-a dovedit a fi nu doar simpatic, ci şi o gazdă extrem de primitoare. E un tânăr întreprinzător care a avut curajul să investească în turism. Şi aş zice că i-a ieşit. Pentru detalii ascultaţi pe blog interviul realizat de colegii mei. Nu pot încheia bilanţul zilei fără a consemna şi o surpriză. La Pensiunea Belmonte nu se serveşte mâncare, dar e dotată cu o bucătărie modernă, cu tot ce trebuie. Ştiind asta venisem pregătiţi să mâncăm „din brişcă”, cum se spune.
Ei, dar acu vine surpriza: Gabi Pîncă a vrut să demonstreze că este nu doar o ciclistă şi o jurnalistă încercată, ci şi o bucătăreasă pricepută. Ne-a cadorisit pe toţi, destul de repede, cu câte o porţie de Spaghetti Carbonara. Nu prea mă dau în vânt după paste, dar astea mi s-au părut grozave. Nu zic, oi fi fost şi flâmând de-or mers atât de bine, dar neapărat trebuie să remarc şi iscusinţa bucătăresei.
Ghiftuiţi am plecat apoi la culcare, nu înainte de a aşterne toate astea pe hârtie ca nu care cumva să uităm detalii importante, cu ploi, murături şi chestii de-astea…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua a 7-a

Sorin Şchiopu

În ziua a 7-a unii se odihnesc, dar noi nu şi nu. Trebuie să pedalăm şi azi şi nu puţin. Aveam în plan circa 80 de km şi pentru ziua asta. Oricum de început a început bine. Dacă ieri, pe ultimii km am gâfâit şi ne-am chinuit din cauza drumului în pantă şi mai ales a ploii care a căzut fără încetare, azi am avut parte de soare strălucitor încă de dimineaţă. În plus, am plecat de la Sâmbăta de Sus şi tot drumul pe care ieri l-am urcat, azi l-am coborât, ceea ce trebuie să recunosc mi-a convenit mult mai mult. Cei aproximativ 15 km care despart Sâmbăta de comuna Voila mi s-au părut un fel de călătorie de plăcere. Puţin mai târziu, după ce am părăsit DN1 ce leagă Sibiul de Braşov am pornit-o către Cincu şi urcuşurile grele au reînceput. Evident şi gâfâiturile aferente. Am avut parte şi de un episod gen „Toamna bobocilor”. În timp ce pedalam la deal şi căutam febril resurse de energie să birui urcuşul, un pui de rom (aş fi putut să-i spun şi puradel, dar am vrut să fiu politically correct) mă vede şi extrem de comunicativ mă întreabă în franţuzeşte râzând cu gura până la urechi de efortul meu: „ça va, ça va?”. “ça va, ça va”, i-am răspuns eu cu ultimele puteri şi eram gata să adaug Coman Sava, dar între timp am mai pedalat un pic şi am trecut de vârful dealului. Am ajuns cu bine la Cincu şi am pornit să vizităm Biserica Evanghelică fortificată din localitate pentru că ştiam că are o istorie interesantă. Am aflat, însă, mult mai multe detalii decât ne-am fi putut imagina la un simplu interviu luat aşa în fuga mare. Şi asta graţie administratorului Constantin Boghean, un român plecat demult din Cisnădie şi căsătorit cu o săsoaică la Cincu. Ne-a mărturisit hâtru că s-a măritat şi s-a şi convertit la cultul evanghelic. Dar povestea lui e mult mai stufoasă de atât. La cei peste 70 de ani pe care îi are e o adevărată enciclopedie. În decenii de viaţă a studiat tot ce s-a putut despre istoria locului şi, în general, despre istoria saşilor transilvăneni. Un interesant interviu pe această temă a realizat Radu şi îl găsiţi pe blogul nostru. Eu o să încerc să creionez doar câteva idei principale pe care le-am reţinut. Şi trebuie să aveţi în vedere că omul a turuit mai bine de o oră revărsând peste noi numeoroase detalii istorice fără să se repete nici măcar o dată.
Ştiaţi, de pildă, că denumirea localităţii provine de la 5 păstori din Dacia Romană? Aşadar “Cincu” vine de la latinescul “Quinque”. Mai târziu coloniştii saşi au denumit localitatea „Gross Schenk”, adică Hanul Mare. Trebuie spus că Cincu se afla la întretăierea unor importante drumuri comerciale încă din epoca romană. Prin Cincu treceau drumurile dinspre Braşov spre Podişul Hârtibaciului şi Sibiu, dar existau şi legături cu Valea Târnavelor, spre exemplu. Şi pentru că în epoca medievală treceau muţi negustori pe aici a apărut necesitatea înfiinţării în zonă a unui han. Saşii care populau zona i-au spus Gross Schenk, spre deosebire de un han mai mic, care a luat fiinţă ceva mai jos, la poalele dealului, şi căruia i s-a spus Klein Schenk, adică Hanul Mic- Cincşorul de astăzi. E important de menţionat că Cincu a cunoscut o mare înflorire în epoca medievală. Cincu a făcut parte alături de alte 6 cetăţi din ceea ce se chema Universitatea Săsească, adică o formă de organizare autonomă a saşilor din Transilvania care cuprindea totalitatea saşilor de pe pământul regesc. Mai concret spus, la un moment dat comunitatea săsească din Transilvania a devenit „naţiune politică” alături de maghiari şi secui, şi avea drept de reprezentare în Parlamentul (Dieta) Transilvaniei.
Universitatea săsească îngloba cele şapte scaune ale Sibiului (Cincu, Orăştie, Sebeş, Miercurea, Sighişoara, Nocrich şi Rupea) şi reprezenta un corp politic ce avea mandatul de a purta negocieri în numele comunităţii săseşti.
Vorbind despre importanţa de odinioară a localităţii Cincu mai trebuie spus că binecunoscuta bancă austriacă Raiffeisen înfiinţată cu peste un secol în urmă, avea după numai 10 ani de la înfiinţarea sa la Viena şi o sucursală la Cincu. La acea vreme la Cincu funcţionau şi alte bănci cu origini vieneze.
Tot la Cincu pe vremea principelui Ştefan Mailat, la jumătatea secolului al 16-lea, s-au ţinut şi cîteva şedinţei ale Dietei Transilvaniei.
Trecând la patrimoniul reprezentat de lăcaşele de cult merită menţionat că, fiind o localitate multiculturală, la Cincu se găsesc nu mai puţin de 6 biserici aparţinând la 6 culte diferite. Evident cea mai faimoasă rămâne Biserica Evanghelică Fortificată.
Construita în sec. XIII ca bazilică romană, Biserica evanghelică din Cincu a fost refacută vreo 3 secole mai târziu în stil gotic şi a rămas până azi una dintre cele mai valoroase realizări ale arhitecturii medievale din Transilvania. Ea a fost împrejmuită cu ziduri şi a devenit una din cele mai mari biserici fortificate existente într-un sat săsesc. Ar fi foarte multe de spus despre lăcaşul ăsta de cult. Administratorul Constantin Boghean aproape că ne-a sufocat cu detalii. Toate sunt foarte interesante şi ar merita un serial întreg pe tema asta. Biserica asta este un adevărat depozitar de istorie şi cultură. De altfel, specialişti de la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj împreună cu specialişti americani au şi făcut cercetări şi măsurători în zonă. Din fericire este prevăzut ca peste 2 ani să înceapă lucrări de conservare şi reablitare a comorilor edificiului. Din câte am aflat finanţarea va fi asigurată de comunitatea locală, de sponsori din Germania, dar şi de către Ministerul Culturii. Dar nu doar despre biserică ne-a vorbit d-nul Boghean. Am aflat detalii foarte interesante despre întreaga istorie a comunităţilor de saşi din Transilvania. Într-un final, cu părere de rău, a trebuit să plecăm pentru că aveam încă drum lung de străbătut. Doar atât vă mai zic că în timp ce ne spunea toate istoriile astea interesante, în apropiere, la poligonul pentru armament greu de la Cincu se auzeau lovituri de artilerie care au reuşit să ne facă să ne imaginăm şi mai bine atmosfera medievală din poveştile interlocutorului nostru. Şi dacă tot am amintit de poligon să menţionăm că e cel mai mare poligon din România şi unul din cele mai mari din Europa. Ştiu că e un important centru de pregătire militară pentru soldaţi NATO. Aici se antrenează şi sute de soldaţi români înainte de a pleca misiuni externe. Şi acum se auzeau şuierând şi explodând obuze nu fosrte departe de locul în care ne găseam. Culmea e că în chiar vecinătatea poligonului atmosfera părea foarte paşnică (cel puţin între exploziile de obuz). Mărturisesc că în viaţa mea nu am văzut un câmp atât de plin de ciuboţica-cucului ca acolo. Parcă era o crescătorie. Merită reţinut acest lucru pentru că vorbim despre o foarte valoroasă plantă medicinală. E foarte indicate în afecţiuni respiratorii, dar şi gastrointestinale, pentru nevroze cardiace, pentru prevenirea pietrelor la vezică, pentru de toate e bună ciuboţica noastră. Or, aici creştea absolut spontan în cantităţi industriale. De altfel, natura a fost foarte darnică cu zona asta. Pe drumul spre Cincu tufe de soc ne asaltau cu mirosul lor îmbătător, iar mirosul discret al salcâmilor înfloriţi ne mângâia şi el simţurile.
De la Cincu am mers mai departe şi am ajuns la Dealu Frumos, în judeţul Sibiu. Evident era vorba despre un deal care îşi merita pe deplin numele, dar mai ales atunci când ne-am avântat cu bicicletele la vale, pentru că atunci când a trebuit să urcăm parcă nu i-aş mai fi acordat acest atribut deoarece avea o pantă foarte mare. Efortul ne-a fost, însă, pe deplin răsplătit în vârful dealului, pentru că am aflat că exact aici se găseşte centrul României. Există şi o tăbliţă indicatoare care marchează acest lucru. Deasupra indicatorului există şi un interesant monument cu o acvilă în vârf care datează încă de pe vremea împăratului Franz Jozef, de la jumătatea secolului al 19-lea. Am ajuns apoi şi în localitatea Merghindeal. După cum îi arată şi numele “merg-in-deal” am avut parte, din nou, de un urcuş crâncen. Ce-i drept, deşi nu am trecut şi prin “merg-in-vale”, după urcuş a urmat şi o coborâre pe măsură, care ne-a mai relaxat.
În cele din urmă am ajuns şi la Agnita. Un orăşel interesant, dar care suferă mult de pe urma izolării. Iar izolarea e dată, cred, în primul rând de starea deplorabilă a drumurilor. Dacă la intrarea dinspre Sibiu drumul a fost reabilitat complet şi e în stare aproape perfectă, în partea cealaltă, spre Sighişoara şi în direcţia de unde am apărut noi, drumul arată ca bombardat. Localnicii spun că se lucrează de multă vreme, dar nu se prea vede. După o pauză de cafea/bere fără alcool am pornit mai departe şi cercetând cerul, care începea să se acopere cu nori, aveam senzaţia că până la urmă nu vom scăpa nici azi de ploaie. Dar n-a fost să fie aşa. Câteva dealuri mai târziu (cu gâfâielile aferente evident) aveam să ajungem cu bine la destinaţie. Ba mai mult decât atât, pe ultimii km, pentru că drumul era la vale, ne-am pus ambiţia la încercare şi ne-am lansat într-o adevărată cursă de urmărire, ca în turneele cicliste adevărate. Coborând în viteză pe Dealul Richişului îmi venea să numesc traseul Il Giro Richiş da Silva (pentru că era şi pădure prin preajmă).
Am ajuns, aşadar, într-o formă fizică de zile mari la pensiunea d-lui Otto Wagner din Biertan, cel care ne-a mai fost gazdă şi într-o altă ediţie a caravanei. Îi mulţumim şi pe acestă cale că a rămas prieten fidel al caravanei şi al postului nostru de radio. Şi avem pentru ce-i mulţumi, întrucât pe lângă poveştile interesante pe care ni le-a furnizat (pe care evident le găsiţi pe blog în interviurile realizate de colegii mei) ne-a mai şi omenit cu o masă bună ( cu desert inclus= prăjitură cu rubarbăr). Ne-am refăcut, astfel, forţele consumate binişor pe traseul de azi. Seara s-a încheiat cu un păhărel de vin cu parfum original de Izabella albă. Câtă diferenţă între acest vin făcut în casă de către un cunoscător şi licorile la PET-uri ori chiar la sticlă cu etichete falsificate pe care le regăsim în magazinele noastre! Cu acest gând în minte ne-am dus într-un târziu la culcare, evident nu înainte de a aşterne toate aceste rânduri pentru a nu fi în pericol să uităm unele amănunte interesante.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua a 8-a

Sorin Şchiopu

Ziua părea să înceapă sub bune auspicii. După ce a plouat pe rupte toată noaptea, spre dimineaţă ploaia s-a mai liniştit. Până am luat micul dejun şi am încărcat bagajele ploaia s-a oprit cu totul, aşa că am pornit la drum mai uscaţi, mai curaţi, vorba reclamei.
De la Biertan am pornit-o în ritm domol şi în scurt timp am ajuns la Dumbrăveni. Aici am vizitat catedrala armeano-catolică, celebră în toată ţara fiind cea mai mare de acest fel din Transilvania, după cea de la Gherla.
E o catedrală impunătoare în stil baroc din piatră de granit și
cărămidă. Am aflat că a fost ridicată la sfârşitul secolului al 18-lea prin contribuţia comunităţii armene care s-a stabilit aici în secolul al 17-lea. Iniţial biserica avea 2 turnuri. Azi mai stă în picioare doar unul. Asta după ce în 1927 o puternică furtună (un ciclon, după cum scrie pe o inscripţie lămuritoare) a doborât turnul din dreapta şi mare parte din acoperiş. Acoperişul a fost reparat, dar turnul nu a mai fost reconstruit. Unii zic că din superstiţie, alţii că nu au mai fost fonduri. Indiferent care e adevărul, edificiul rămâne unul din cele mai importante lăcaşe de cult din judeţul Sibiu şi unul dintre cele mai vizitate, deşi Dumbrăveniul nu mai oferă demult ceea ce s-ar chema infrastructură turistică. Interesant de ştiut că spre sfârşitul secolului al 18-lea Dumbrăveniul era menţionat drept centru economic pe acelaşi plan cu Sibiul şi Clujul, figurând printre cele 10 oraşe regeşti din Transilvania. Azi doar câteva clădiri interesante aflate în ruină mai atestă că aici a fost cândva un oraş înfloritor. După ce am vizitat catedrala am aruncat un ochi şi alături de biserică unde se găseşte un edificiu care ar merita mult mai multă atenţie din partea autorităţilor responsabile. E vorba despre Castelul Apafy, care a aparţinut principelui Transilvaniei, Mihaly Apafy, ce a domnit la sfârşitul secolului al 17-lea.
Clădirea are o poveste aparte. A fost, pe rând, pe lângă reşedinţa principelui Transilvaniei, primărie a comunităţii armenilor, han, clădire pentru armată şi închisoare. Conducerea actuală a oraşului doreşte să valorifice uriaşa clădire şi să-i dea o destinaţie culturală. Aşa se face că, de câţiva ani, în câteva încăperi a început amenajarea unui muzeu care să prezinte rolul armenilor în formarea oraşului. Aşa a apărut ceea ce destul de pompos se cheamă “Colecţia muzeală a armenilor transilvăneni”. Dacă la interior tot s-a mai făcut câte ceva, la exterior clădirea arată deplorabil. Are bucăţi mari desprinse din pereţi şi ai senzaţia că la un vânt mai puternic ar putea să se prăbuşească. Păcat. E un semn clar al decăderii economice a Dumbrăveniului în ultimele decenii, dar şi o ilustrare a dezinteresului celor care se preocupă de patrimonial cultural.
Nu am putut sta să scormonim şi să aflăm cauzele pentru care se întâmplă asta, dar e un subiect care trebuie urmărit.
De la Dumbrăveni am plecat mai departe şi am trecut în viteză prin Viişoara, Zagăr şi Coroisânmărtin. Sunt zone de ţară cu multă verdeaţă. Dar şi pe aici am remarcat semne ale regresului economic. Destul de multe case dărăpănate, multe probabil parasite, multe terenuri nelucrate. La fel ca şi în alte localităţi dintre cele două Târnave, în zonă e un sol deosebit de fertil. Ca urmare, câmpul era totuşi verde şi plăcut ochiului, numai că în locul cerealelor, porumbului sau sfeclei, pe care le-am zărit cultivate din loc în loc, multe suprafeţe de pământ erau acoperite doar de iarbă înaltă de jumatate de metru, de bălării şi uneori de adevărate crescătorii de urzici. Priveliştea asta nu prea ne-a îmbiat să facem materiale pe aici. Aşa că am pornit mai departe, însă nu fără a consemna şi un lucru pozitiv: DJ 142 C care leagă Dumbrăveniul de Bălăuşeri se află în perfectă stare fiind probabil reabilitat de curând. Asta poate va dinamiza un pic activitatea economică. În plus, acum e mult mai uşor accesul la lacurile din jurul Dumbrăveniului, care sunt special amenajate pentru pescuit.
Spuneam că am trecut destul de repede prin aceste localităţi. Şi asta pentru că am avut parte de vreme bună şi, în plus, cred că ne trăgea aţa mai tare spre casă, în penultima zi a caravanei.
Am ajuns mai repede decât ora programată la Bălăuşeri şi am făcut o pauză de hidratare la un local aflat chiar la intersecţia a 2 drumuri principale. Acolo am lungit-o destul de mult trăgând de câte o bere cu lămâie sau de câte o cafea cât se poate de mult. Într-un târziu ne-am hotărât să plecăm mai departe spre comuna mureşeană Veţca, punctul final al călătoriei de azi. Însă, lălăiala din localul din Bălăuşeri avea să ne coste. Abia am pornit la drum că a început să plouă. La început aşa normal. Apoi, în scurt timp, ploia s-a înteţit devenind una torenţială în toată regula. În câteva minute strada s-a umplut cu o peliculă de apă, iar noi ne-am udat până la piele. După vreo 2-3 km am oprit la un bar din comuna Fântânele să ne mai tragem sufletul şi să ne zvântăm. În scurt timp aici şi-a făcut apariţia şi primarul din Veţca, Fekete Pal, care ne-a adus un coş cu gogoşi şi nişte ţuică să ne mai dregem. A prins bine perioada asta de time-out, dar nu aveam de ce să o lungim prea mult. Hainele ne erau ude şi în ciuda “stimulentelor” administrate de edil ni se făcea tot mai frig. Am hotărât să plecăm mai departe, mai ales că ploaia părea că mai scăzuse în intensitate şi mai aveam doar 10-12 km până la destinaţie.
Imediat după ce am pornit, însă, am realizat că ploaia ne-a întins o cursă. Ne-a păcălit lăsându-ne să credem că e pe terminate. De îndată ce am plecat la drum ploaia a pornit cu şi mai multă furie. În scurt timp ochelarii mi s-au aburit şi nu mai vedeam aproape nimic. Mi i-am aşezam mai înspre vârful nasului pentru că nu puteam renunţa de tot la ei. Drumul pe care mergeam era unul foarte circulat. Am observat multe maşini cu număr de Ungaria şi mi-am amintit că încep manifestările ocazionate de celebrarea Rusaliilor catolice de la Şumuleu Ciuc, eveniment care adună în zonă zeci şi sute de mii de oameni din Transilvania, dar şi din toată Europa. Era circulaţie mare, zic, şi trebuia să fim foarte atenţi. Sunt şi şofer şi ştiu că pe o asemenea ploaie nici din maşină nu vezi mare lucru. Când cade o asemenea perdea de apă nici ştergătoarele de parbriz nu mai pot face faţă eficient. De aceea, trebuia să ne păzim în primul rând noi, înainte de a ne lăsa în grija altora. Astfel, că am încercat să mergem cât mai aproape de marginea drumului. Dar nici cu chestia asta nu se putea exagera. Porţiunea de macadam de la marginea drumului asfaltat se transformase într-un soi de noroi, care nu numai că îngreuna mult deplasarea, dar şi predispunea la derapaje şi căzături. Astea fiind condiţiile pur şi simplu nu puteam să-i înţeleg pe unii şoferi care treceau în trombă pe lângă noi sfidând orice risc. Orice risc pentru noi, evident. Pentru că ei, stand în habitaclul lor confortabil încălzit şi uscat, nu aveau nicio taină. Treceau în trombă ridicând o perdea de apă pe care apoi o revărsau asupra noastră. Aşa se explică de ce piciorul stâng şi în general toată partea stângă era mai udă decât jumătatea dreaptă. Curată discriminare în favoarea forţelor de dreapta. Forţe care trebuie spus că erau pe gătate. Din cauza frigului şi a ploii ne-am dorit să ajungem cât mai repede la destinaţie şi am forţat un pic. Când pedalezi 2-3 km în ritm forţat, chiar dacă drumul e relativ drept, se simte.
Mai aveam cam 5 km până în terenul de ţintă când mi-a căzut din nou lanţul. Am remediat rapid defecţiunea, m-am mânjit tot şi din nou m-am întrebat cum dracu de reuşesc, cu atâta apă în jur, eu să fiu atât de murdar. Nu îndrăzneam să duc mâna la faţă deşi maşinile ne stropeau într-una. În plus, de pe cască apa de ploaie se scurgea şi pe faţă, în ochi sau în urechi provocând senzaţii dezagreabile. Mai dădeam, din când în când, cu dosul palmei peste faţă încercând să dreg situaţia. După vreo jumătate de oră de chinuri de genul ăsta am trecut, la un moment dat, printr-o poartă mare secuiască amenajată de-o parte şi de alta a drumului, care marca intrarea în Veţca. Aici ne-am deplasat la casa de oaspeţi a primarului. Casă e puţin spus. Mai degrabă un complex cu vreo 3 corpuri de casă, cu o curte mare aşezată în pantă şi o grădină frumos îngrijită. Undeva în spate am zărit şi nişte stupi. În plus, peste tot erau presărate sculpturi în piatră sau lemn cu motive biblice sau inspirate din tradiţia populară. Am aflat că edilul este mare iubitor de artă şi pasionat sculptor. Ba asta chiar e o tradiţie de familie pentru că ne-a mărturisit că o parte din sculpturi aparţin surorii sale. În afară de artă primarul iubeşte mult şi vânătoarea. Felurite trofee de mistreţ, căprior sau păsări împăiate atestau clar acest lucru.
De altfel, după ce am făcut un duş cald şi am pus haine uscate pe noi, primarul ne-a invitat la masă. Ne-a răsfăţat cu o porţie mare de mămăligă la ceaun cu tocăniţă de vânat, de mistreţ mai précis. Apoi, am aflat că este şi mare amator de vinuri şi ne-a tratat şi pe noi cu câteva sticle de vin alb şi roşu dintr-o colecţie ungurească. Firesc, ni s-au dezlegat limbile şi am stat un pic la poveşti. Întrebându-l cum a ajuns primar şi dacă-i mai rămâne timp pentru pasiunile sale, ne-a răspuns hâtru că, în timp ce-şi vedea liniştit de munca şi pasiunile sale, la un moment dat nu a fost atent şi a ajuns primar, deşi în general nu se arăta preocupat de politică. Încerca, cred eu, să ne spună că e mai degrabă gospodar decât politician. În gândul meu mi-am zis că dacă reuşeşte să administreze comuna ca pe propria-i casă, atunci face treabă bună. De altfel, a dorit să ne arate câteva din punctele forte ale localităţii, chiar dacă afară era deja noapte de-a binelea. Cei mai mulţi dintre colegi l-au însoţit într-o plimbare despre care am aflat că a fost extrem de interesantă şi de agreabilă. Eu, cu Radu şi cu Gabi am rămas la post să aşternem câteva gânduri pe hârtie pentru că promisesem să ţinem jurnalul la zi. Şi Zoli, care l-a însoţit pe primar şi care a venit în camera în care dormeam 4 persoane după miezul nopţii, a ţinut şi el să-şi completeze jurnalul pentru redacţia maghiară. Evident că o bună bucată de vreme a tot foşnit, a ţinut aprinsă o lanternă frontală şi a manevrat felurite gadgeturi electronice. Aşa că am avut parte de ţiuituri, fluierături şi diverse zgomote electronice, mai mult sau mai puţin muzicale. Evident în asemenea condiţii nu am reuşit să adorm. În gând îmi spuneam zâmbind că răzbunarea va fi dulce. Ia stai să vezi ce o să te mai sforăi dacă reuşesc să aţipesc. S-a întâmplat, însă, exact invers. Zoli a scris ce a scris, după care a decis şi el să se culce. Şi ce să vă spun? În câteva minute a început să sforăie cu o forţă pe care cred că eu nu aş fi putut să o ating. Deci, la sforăieli m-a bătut! Nu am dormit în noaptea aia, dar a 2-a zi aveam să mă trezesc odihnit. Posibil să fi fost din cauza faptului că am reuşit să mă relaxez, pentru că locul inspira pace şi odihnă ori poate o fi fost aerul tare, aşa ca la ţară, în locurile cu vegetaţie multă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua a 9-a

Sorin Şchiopu

Spuneam că m-am trezit odihnit deşi nu prea am dormit. Pe lumină am apucat să văd că zona este foarte frumoasă. Dealuri încărcate de vegetaţie de jur împrejur. Din pădure se ridica un abur uşor în timp ce soarele se străduia să străpungă pătura groasă de nori, din care seara trecută a plouat ca la balamuc.
Mă şi întreb, de ce nu am ştiut despre locurile astea faine până acum, mai ales că sunt la o aruncătură de băţ de casă? În plus faţă de ce v-am descris merită ştiut că dealurile din jurul Veţcăi sunt foarte bogate în vânat. Fratele primarului este şi el un pasionat vânător, dar dincolo de asta iubeşte să şi pozeze sau să filmeze animalele în mediul lor natural. Ne-a şi arătat câteva filmuleţe realizate cu nişte camere fixe dotate cu senzori de mişcare. Concret, a plasat aceste camere pe diverse culoare din pădure, după ce a observat că astea sunt mai frecvent străbătute de animale. A şi momit locul şi după câtva timp s-a uitat ce s-a înregistrat pe camere. A reuşit să prindă astfel câteva imagini memorabile cu urşi, vulpi, mistreţi sau diferite specii de păsări. Văzând toată această bogăţie faunistică nu aveai cum să nu te gândeşti ce darnică a fost natura cu noi şi nu ştim să apreciem îndeajuns acest lucru. Mi-aduc aminte că odată, cu mulţi ani în urmă, am întâlnit nişte nemţi la Castelul Bran cu care am şi făcut interviu. Mi-au spus că erau surprinşi să vadă cât de frumoasă e România. Şi, dincolo de ce i-a putut impresiona din ceea ce au văzut la castel, mi-au relatat că înainte a ajunge la Bran, pe drum, au văzut o vulpe în libertate şi că aşa ceva la ei rar se întâmplă. Mă întrebau uimiţi dacă e adevărat că prin părţile astea pot fi văzuţi şi urşi în libertate, aşa cum le spusese ghidul turistic. Le-am întărit şi eu că, dacă se duc într-un cartier din Braşov sau la Bâlea, au toate şansele să îşi facă şi poze cu urşii.
Încărcaţi pozitiv de tot ceea ce văzusem şi aflasem, le-am mulţumit gazdelor noastre pentru trataţie şi am pornit din nou la drum. Era a 9-a zi şi ultima a caravanei. Pe de-o parte resimţeam o undă de regret că se termină. Începusem să ne obişnuim să vizităm în fiecare zi alte şi alte locuri frumoase, să înâlnim tot felul de oameni interesanţi. Şi chiar dacă pentru asta trebuia să pedalăm din greu, noi ne simţeam pe deplin răsplătiţi.
Pe de altă parte, ştiam că orice lucru are şi un sfârşit şi ne doream să ajungem cât mai repede acasă la cei dragi, să le împărtăşim din experienţele interesante de care am avut parte. Şi pentru că ne trăgea tare aţa către casă parcă am pedalat mai cu spor decât în alte zile. De la Veţca am parcurs rapid vreo 15 km şi ne-am oprit la Sânsimion. Atenţie, e vorba despre localitatea situată pe Niraj, în judeţul Mureş, şi nu de localitatea harghiteană cu acelaşi nume, din apropiere de Miercurea Ciuc.
Aici, la Sânsimion, ne-am oprit la un întreprinzător local cunoscut în toată zona şi chiar şi în străinătătate pentru faptul că produce pălincă de calitate.
Cercetând subiectul am aflat că face pălincă din diferite fructe după o reţetă tradiţională. Până aici-nimic neobişnuit. Dar tânărul nostru întreprinzător are şi un mic secret. După ce a obţinut pălinca prin metoda tradiţională el mai pune produsul final în contact cu fructul respectiv aflat în stare proaspătă, pentru a-i da un plus de aromă. Concret, dacă face o ţuică de pere, o pune apoi în contact cu pere proaspete. Şi tot aşa procedează dacă e vorba de prune, struguri, afine sau vişine. Evident că produsul final trebuie că încântă papilele gustative ale cunoscătorilor. Noi am degustat doar puţină afinată (care într-adevăr era deosebită). Evident că le-am fi făcut proba şi celorlalte băuturi căci scosese mai multe sticle pe masă, dar eram abia la începutul zilei şi aveam încă drum lung de străbătut, aşa că am renunţat la idee.
Am stat, însă, un pic la poveşti punând din când în când pe vârful limbii câte un strop din afinata aromată. Tânărul nostru se exprima mai puţin fluent în limba română, aşa că Gabi a făcut un interviu în română cu soţia lui. Însă, Zoli l-a întrebat în maghiară despre munca şi viaţa lui şi am aflat un lucru interesant.
Întrebat de câte ori bea pălincă pe zi, a răspuns că, practic, niciodată. Mi s-a părut a fi vechea poveste a bunului meseriaş pentru alţii. Ştiţi, aia cu cizmarul căruia i se dezlipeşte talpa încălţării, a tâmplarului căruia nu i se închide uşa la dulap sau a instalatorului căruia îi curge robinetul la baie. Aşa şi pălincarul nostru, produce pentru alţii arome care îţi atacă simţurile, dar susţine că lui nu-i trebuie.
De la Sânsimion am plecat iarăşi în viteză şi, după încă vreo 2 dealuri urcate pe gâfâite, am ajuns la Miercurea Niraj. Chiar dacă am trecut repede nu aveam cum să nu observăm că şi zona asta e foarte pitorească, iar drumul de acces, spre deosebire de alte dăţi când am mai trecut cu caravana, de data asta era în perfecta stare.
La un moment dat am văzut şi un fazan circulând pe şosea, semn că omul şi natura se împacă bine prin partea locului. Când a simţit că ne apropiem păsăroiul a parasit şoseaua şi a fugit printre ierburile înalte de pe câmp. L-am căutat cu privirea în timp ce mă scobeam după telefon pentru a-i face o poză. În tot cortegiul ăsta de mişcări m-am dezechilibrat şi nu a lipsit mult ca, în locul fazanului de mărime potrivită, spectatorii să vadă un fazan mare întins pe şosea, după ce a căzut de pe bicicletă. M-am redresat, însă, repede, după care m-am cuminţit ştiind faptul că nu ai cum să tragi în chip toate fazele faine de care ai parte într-o călătorie pe 2 roţi.
La Miercurea Niraj, la sediul primăriei locale, am fost primiţi de un întreg alai în frunte cu primarul Tóth Sándor. Era deja ora prânzului şi gazdele erau pornite să ne înfunde cu mâncare. Pe lângă fel de fel de mezeluri, din farfurii ne făceau cu ochiul felii de pâine cu unsoare şi cu ceapă verde proaspăt culeasă din grădină. Cui nu-i plăcea să miroasă a ceapă pe timpul zilei avea la dispoziţie şi clătite cu urdă şi stafide. Prea bun, prea ca la ţară, vorba reclamei. Şi, de parcă toate astea nu ar fi fost de ajuns, în chip de cireaşă de pe tort, am primit…căpşuni. Un coş întreg! Păi cum să nu dai cu spor la pedală după un asemenea tratament, mai ales că eram tot mai aproape de casă.
Doar 2-3 dealuri mai ţapene (şi gâfâiturile aferente) şi deja eram la Sângeorgiu de Mureş, unde echipa noastră a înregistrat interviuri cu primarul şi viceprimarul, materiale ce vor fi postate pe blog de îndată ce condiţiile tehnice o vor permite.
În ce mă priveşte, vă amintesc că nu mai aveam reportofon, am privit în jur şi am constatat că, după o zi călduroasă, începea din nou să picure. Am râs şi mi-am zis că zeul ploii nu ne vrea uscaţi nici când ajungem acasă. Mai aveam doar 5 km până la Tg.Mureş când deja ploua cumsecade, dar nici măcar nu am mai luat pe noi hainele de ploaie, am rămas în tricouri, aşa din spirit de frondă, să arătăm că nu ne mai pasă de ploaie.
Dacă stau bine să mă gândesc a plouat în fiecare din cele 9 zile ale caravanei. În vreo 2 zile, însă, am avut noroc şi ploaia a venit doar după ce ajunsesem la destinaţie şi eram deja la adăpost. Dar, până la urmă, mai bine aşa. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă am fi avut parte doar de zile frumoase cu soare dogoritor. Personal rezist mai bine la frig decât la căldură excesivă. Îmi imaginez ce calvar ar fi fost dacă afară erau 30 de grade în condiţiile în care am fost în 3 zone montane diferite, iar drumul de legătură dintre ele cuprindea şi multe dealuri cu pantă mare, pe care nu pot să le denumesc altfel decât ţapene. Deci, până la urmă tot răul spre bine. Astea erau gândurile care îmi treceau prin cap când, într-un final, după ce ne-am strecurat cu greu prin traficul aglomerat din oraş, am pătruns, în sfârşit, în curtea radioului. Aici ne aşteptau aparţinători, prieteni şi colegi. Am fost felicitaţi pentru efort şi reuşita celei de-a 14-a ediţii a caravanei. Conducerea instituţiei ne-a tratat cu speech, pizza şi bere. În ordinea asta. Ca atare, ne-am întremat un pic, atât cât să putem oferi repede nişte impresii la cald. Apoi, fiecare ne-am dus pe la casele noastre. A urmat un duş binefăcător şi apoi despachetatul. Fiecare tricou murdar îmi aducea aminte de câte una din zilele de efort şi amintirile se înlănţuiau cu repeziciune. Deja parcă îmi părea rău că se terminase. Urma weekendul. Oare cum o fi o zi în care să nu depui niciun efort, să nu ai deloc de pedalat? Dintr-odată, asta parcă mi se părea oarecum nefiresc. Şi am început să mă gândesc la o nouă ediţie a caravanei. Numai că mi-am adus aminte că asta s-ar putea să fi fost ultima ediţie a aventurii noastre pe 2 roţi. Kadar Zoli şi Baroti Joco- principalii organizatori ai expediţiei (şi să nu uit de Gabi care şi ea şi-a adus o contribuţie foarte importantă), ne-au relatat cât de greu le-a fost să facă posibilă şi această ediţie a caravanei, în lipsa suportului financiar adecvat. În fiecare zi am pedalat, am relatat, am înregistrat şi am scris pe blog, dar nu suntem nici noi nişte maşinării. Avem nevoie de hrană, măcar 2 mese pe zi şi de un loc de cazare care să ne ofere şi posibilitatea unui duş cald la finalul unei zile de efort. Or, toate astea înseamnă bani. Nu foarte mulţi, e drept, dar oricum destui ca să îţi pui problema să-i rezolvi dintr-o diurnă ori un salariu de radiofonist.
În plus, aflându-ne în misiune de promovare a RTM aveam nevoie şi de materiale promoţionale, ca să rămână şi ceva urme ale trecerii noastre.
În lipsa unui sprijin mai consistent s-ar putea ca o a 15-a ediţie a caravanei să nu mai existe. Asta cel puţin din punct de vedere tehnic şi logistic. Nici numai pun la socoteală faptul că, peste încă un an, altele ar putea fi capacităţile noastre fizice. Unii dintre noi ne apropiem de a 3-a tinereţe, cum se spune. Şi mersul într-o caravana ciclistă oricât ar părea un sport de echipă este, în primul rând, un sport individual. E adevărat că ne-am ajutat unii pe alţii. Fie am ajutat la repararea ori curăţarea bicicletelor, fie ne-am încurajat reciproc înainte de un urcuş mai greu sau, pur şi simplu, i-am aşteptat pe cei rămaşi mai în urmă, pentru ca aceştia să nu se simtă abandonaţi în faţa greutăţilor. Dar, dincolo de asta, nimeni nu venea să dea la pedale în locul tău. Cu toţii am fost nevoiţi să încercăm să depăşim ceea ce credeam a fi limitele noastre fizice. Şi faptul că am terminat cu bine caravana e un semn că am reuşit.
Nu a fost,însă, deloc uşor. Cred că e nevoie şi de un pic de tărie de caracter, ca atunci când simţi că îţi dai sufletul mergând la deal pe 2 roţi, să zici “Hai încă un pic, hai că se poate!”, în loc de “Nu mai pot, mă opresc!”
Nu mă înţelegeţi greşit. Nu suntem neapărat nişte mici eroi locali. Suntem oameni obişnuiţi, niciunul dintre noi nu e sportiv de performanţă, doar ne place mişcarea şi beneficiem, zic eu, de o condiţie fizică medie.
Pe de altă parte, nu e ceva chiar foarte la îndemână pentru oricine. Trebuie un pic de perseverenţă, să îţi doreşti cu tot dinadinsul să faci asta, pentru a reuşi. Mai mulţi colegi şi prieteni m-au întrebat: “Şi chiar n-ai urcat deloc în maşina care vă transporta bagajele pe tot parcursul de peste 600 de km?” Chiar-chiar, le răspundeam. Poate e mai greu de înţeles, dar e vorba şi de un mic orgoliu personal. Am dorit fiecare să ne dovedim, în primul rând nouă înşine, că suntem capabili să facem asta. De aceea, nici măcar atunci când s-a abătut asupra noastră ploaie cu spume nu am cedat tentaţiei de a ne urca în maşină. Oricum nu am fi încăput toţi şi oameni şi biciclete şi bagaje. Şi atunci, cine să rămână în maşină şi cine pe dinafară, în ploaie, la voia intemperiilor? Aşa că am preferat să înfruntăm şi cele mai grele condiţii meteo pentru a ne dovedi că încă mai putem.
Mai mult decât atât, am remarcat că tot efortul ăsta, cel puţin mie, mi-a prins foarte bine. Când am plecat în caravană eram tras la faţă cu 2-3 perechi de cearcăne de toată frumuseţea. După 9 zile de pedalat intens am remarcat că aveam pielea feţei întinsă, fără cearcăne şi luminoasă. E drept şi un pic pârlită de soare. Ce vreau să zic e că efortul fizic te consumă, dar te şi răsplăteşte. Poate multă lume e conştientă de asta pentru că de multe ori am auzit oameni pe marginea drumului, care ziceau admirativ: uite bicicliştii de la Radio sau pe ungureşte “Gurul a Radio” (adică Radioul se rostogoleşte) şi adăugau imediat: “Şi eu ar trebui să scot bicicleta”. De unde deduceam că oamenii respectivi aveau şi biciclete, dar din diferite motive nu le prea foloseau.
Faptul că pe parcursul caravanei ni s-au alăturat oameni de toate vârstele, doar din plăcerea de a pedala împreună câţiva km, reprezintă tot atâtea exemple că oamenii sunt conştienţi că mersul pe bicicletă face bine. Că poate fi o alternativă de transport ecologic mai ales în sezonul estival. Că te poţi duce la serviciu sau în vacanţă pe 2 roţi. Totul e să şi existe condiţii pentru a te putea deplasa în siguranţă. Or, demersul nostru a fost şi în sensul ăsta. Să facem lobby pe lângă autorităţi că trebuie să existe mai multe piste de biciclete în marile oraşe, iar acolo unde acestea există să fie şi respectate drepturile bicicliştilor. Pentru că prea adeasea am văzut maşini parcate în zona destinată bicicletelor. Odată ce aceste condiţii tehnice vor fi realizate nu mai rămâne decât efortul nostru de a renunţa la postura de citadini comozi şi a trece la situaţia de oameni activi cu chef de viaţă. Dacă am reuşit, în acest sens, să fim un mic exemplu şi pentru alţii, cu atât mai bine. Putem zice din toată inima “Misiune îndeplinită!”
Cu speranţa că va fi posibil să organizăm o nouă ediţie a caravanei şi cu menţiunea că suntem dispuşi să facem parte din orice proiect mai mare dedicat transportului sau turismului ecologic, îmi iau rămas bun de la dvs.
La final vă mai supun atenţiei şi 3 citate despre biciclete care mie mi-au plăcut foarte mult:
“Mergând pe bicicletă înveți cel mai bine geografia unei țări.” ~ (Ernest Hemingway)
“Omul și-a atins vârful ingeniozității atunci când a inventat bicicleta. Îmbina precizia și echilibrul în beneficiul omului. Și cu cât o folosea mai mult, cu atât corpul său devenea mai puternic. Iată așadar un produs al creierului uman care era complet benefic celor care îl foloseau, fără a-i răni sau irita pe alții. Progresul ar fi trebuit stopat atunci când omul a inventat bicicleta.” ~ (Elizabeth West)
Viața este ca mersul pe bicicletă. Pentru a-ți păstra echilibrul trebuie să fii mereu în mișcare.” –(Albert Einstein)
Sorin Şchiopu (unul din cei 14 membri ai celei de-a 14-a ediţii a caravanei Bicicleta RTM desfăşurată în anul de graţie 2014)

  • Tag-uri:
  • Nu au fost alocate tag-uri.

Lasă un răspuns
Adresa ta de email nu va fi publicatã. Câmpurile necesare sunt marcate cu*

Acum în Emisie

PASAJ URBAN – TEATRU LA MICROFON cu DIANA GHERENDI

Top 30 RTM

  • 1. BRUNO MARS – 24K magic,

  • 2. ALAN WALKER – Alone,

  • 3. ED SHEERAN – Shape of you,

  • 4. CARLA’S DREAMS – Imperfect,

  • 5. LADY GAGA – Million Reasons,

  • 6. DELIA – Cine m-a facut om mare,

  • 7. JO – Cu un picior in rai,

  • 8. CALVIN HARRIS ft. RIHANNA – This is what you came for,

  • 9. GLOBAL DEEJAYS ft.DANNY MARQUEZ – Work,

  • 10. THE CHAINSMOKERS – Paris,

  • 11. JUSTIN TIMBERLAKE – Can’t Stop The Feeling,

  • 12. LP – Lost on you,

  • 13. KUNGS ft. COOKIN’ ON 3 BURNERS – This Girl,

  • 14. HOLOGRAF – Deschide-mi inima,

  • 15. MAJOR LAZER ft. JUSTIN BIEBER – Cold Water,

  • 16. BURAK YETER ft.DANELLE SANDOVAN – Tuesday,

  • 17. ALINA EREMIA – De ce ne indragostim,

  • 18. SEAN PAUL ft. DUA LIPA – No lie,

  • 19. VOLTAJ – A XIIa,

  • 20. ROBBIE WILLIAMS – Love my life,

  • 21. THE CHAINSMOKERS ft. HALSEY – Closer,

  • 22. ANDRA – Floare de nu-ma -uita,

  • 23. CHARLIE PUTH ft. SELENA GOMEZ – We Don’t Talk Anymore,

  • 24. SHAKIRA ft. CARLOS VIVES – La Bicicleta,

  • 25. SIA – The greatest,

  • 26. 3rei SUD EST – Cine esti,

  • 27. LOREDANA ft. DEEPCENTRAL – Unde esti,

  • 28. JONAS BLUE ft. JP COOPER – Perfect Strangers,

  • 29. SMILEY – Indragostit(desi n-am vrut),

  • 30. MAROON 5 ft. KENDRICK LAMAR – Don’t Wanna Know,

Sugereazã piesã

Top 30 RTM

Sugereazã piesã
Parteneri