Blog Vorbe din pălărie: O lege modificată de 61 de ori sau de ce nu merg lucrurile în România

De multe ori aud oamenii din jurul meu punându-şi următoarea întrebare: de ce sistemul funcţionează în alte state şi la noi nu? Desigur, privind din exterior, ni se pare de multe ori că în alte ţări totul e roz, curg laptele şi mierea la robinet şi câinii umblă cu covrigi în coadă. Am certitudinea că realitatea trăită în străinătate scoate la iveală faptul că fiecare stat, fiecare popor are probleme. Utopia nu există decât în imaginaţie, şi transpunerea ei în realitate ar fi o muncă pe care nici miticul Hercule nu ar putea-o duce la îndeplinire. Din punctul meu de vedere, ceea ce în multe alte state există şi la noi lipseşte cu desăvârşire este stabilitatea legislativă. Condiţie fundamentală pentru ca un stat să funcţioneze la parametri cât mai aproape de normalitate, în România stabilitatea legislativă este caracterizată de un singur lucru: culoarea celor de la guvernare. Cum se schimbă culoarea, cum se schimbă şi legea! Oricine are o gândire cât de cât logică trebuie să realizeze că un sistem nu are cum să funcţioneze atât timp cât normele legale care reglementează funcţionarea lui se schimbă după cum bate vântul. Dacă se spune că un drum făcut ca lumea trebuie să reziste 10-20 de ani, atunci reglementările legale ale unui domeniu, mai ales când vorbim de educaţie, sănătate, fiscalitate, sistem electoral, ar trebui să reziste 30 de ani. O lege nu se poate dovedi bună sau rea decât după ce trece o anumită perioadă, în care sistemul o absoarbe. Desigur, întotdeauna va fi nevoie de anumite ajustări din mers, deoarece nimeni nu poate prevedea toate efectele pe care un text legal le poate produce. Dar noi schimbăm legile, le abrogăm, le amendăm după cum ne convine, când ne convine şi, de cele mai multe ori, fără a ţine cont de minimele cerinţe ale tehnicii legislative. Clasa politică, arborând mereu „interesul cetăţeanului”, ar trebui să fie prima care să înţeleagă aceste lucruri. Mai mult decât să înţeleagă, ar trebui să le şi pună în practică. Altfel, instabilitatea legislativă va rămâne căpuşa care va cauza boala Lyme a ceea ce se doreşte a fi democraţia românească.

Scriam acest text în 2012 și iată că, după trei ani, este la fel de valabil. Mai ales în educație. După Revoluţie, legea educaţiei a fost schimbată de 61 de ori. Până la prima lege a educaţiei de după Revoluţie, cea din 1995, învăţământul românesc a fost reglementat prin hotărâri de guvern şi ordine de ministru. Prima lege a educaţiei de după Revoluţie este cea din 1995, lege care a fost modificată de 61 de ori. Dintre acestea, cele mai importante au fost: introducerea examenului de capacitate în 1999, elaborarea unui nou curriculum naţional (clasele I-IX), introducerea de manuale alternative pentru ciclul primar, gimnazial şi liceal, înlocuirea trimestrelor cu semestrele, introducerea repartizării computerizate în vederea admiterii în învăţământul liceal şi profesional (2001), extinderea învăţământului obligatoriu de la 8 la 10 clase, reorganizarea examenului naţional de capacitate, prin susţinerea acestuia într-o singură sesiune, inclusiv prin atribuirea unei noi denumiri: teste naţionale; revizuirea curriculumul pentru ciclurile primar şi gimnazial, repartizarea computerizată pentru cadrele didactice participante la concursul de titluarizare, eliminarea testelor naţionale şi introducerea tezelor cu subiect unic, modificarea, în 2009, a Bacalaureatului, în forma după care funcţionează şi acum: trei probe de competenţe şi trei probe scrise.

În 2011, Daniel Funeriu a dat o nouă lege, ale cărei principale prevederi erau: introducerea evaluărilor periodice şi includerea clasei a IX-a în gimnaziu, introducerea învăţământului obligatoriu de 10 clase, care cuprinde învăţământul primar şi gimnazial, obligativitatea ca învăţătorii să aibă studii superioare, iar profesorii să urmeze un master didactic. Legea lui Funeriu a fost modificată de 3 ori prin ordonanţe de urgenţă.

În aceste condiții, problemele din învățământ nu mai trebuie să ne mire. Deloc.

Sanda Vițelar