Blog Vorbe din pălărie: Să declarăm război obrăzniciei

Astăzi vreau să vă povestesc două întâmplări care, deşi s-au petrecut la mai bine de un an distanţă una de cealaltă, se aseamănă. În primul rând, pentru că „actorii” au dat dovadă de aceeaşi lipsă crasă de cel mai elementar bun simţ. În al doilea rând, pentru că, într-o formă sau alta, persoanele respective aveau obligaţia profesională de a se comporta civilizat, indiferent de circumstanţe. Nu în ultimul rând, pentru că în ambele situaţii reacţia şefilor sesizaţi a fost promptă şi demnă de tot respectul.

Prima întâmplare s-a petrecut în penultima zi a lunii decembrie 2013, la SMURD. Am mers cu o prietenă care nu se simţea bine şi am asistat la un comportament cât se poate de nepotrivit din partea unei asistente. Pe scurt, persoana în cauza a vorbit urât cu bolnavii care aşteptau deja în triaj de câteva ore. Ca urmare, am scris un editorial în ”24 Ore Mureşene” în care făceam apel la normele elementare de bun simţ.

Scriam atunci că înţeleg regulile după care funcţionează un triaj şi presiunea care există pentru cei care lucrează în sistem, dar că, pe de altă parte, un om bolnav e un om bolnav şi nu merită să i se vorbească aşa.

La scurt timp după publicarea materialului, am fost sunată de coordonatorul SMURD, căruia i-am relatat cu lux de amănunte incidentul. Acesta şi-a cerut scuze şi mi-a spus că va lua măsuri ca asemenea lucruri să nu se mai repete.

A doua întâmplare s-a petrecut săptămâna trecută. Am ieşit cu trei prietene să mâncăm o pizza într-un local. După o oră de aşteptare, ajutorul de chelner, o tânără, deci nu persoana care ne-a luat comanda, ne-a adus altă pizza decât cea mult poftită de noi. La obiecţia noastră, firească, ne-a răspuns că „asta i-a dat bucătarul”. Am insitat că noi nu asta dorim să mâncăm. A plecat îmbufnată. După alte 20 de minute, chelneriţa care ne luase comanda iniţială ne-a adus pizza, a trântit-o pe masă şi s-a tot dus, fără să ne adreseze un cuvinţel.

Trebuie să fac aici o precizare. Nu am obiceiul de a mă certa cu chelnerii, indiferent cât aştept să vină să-mi ia comanda. Nu-mi stă în fire, ştiu că meseria aceasta nu e una uşoară, că e obositoare şi că nu poţi tot timpul îndeplini, rapid şi cu maximă eficienţă, toate solicitările clienţilor. De data asta, însă, faptul că domnişoara în cauză nu a catadicsit nici măcar să ne arunce rapid un „scuze, a fost o încurcătură” m-a enervat peste măsură.

După ce ne-am potolit foamea am cerut nota de plată şi i-am solicitat domnişoarei să-l cheme pe patron. Nu doream să fac vreo reclamaţie, nici să ameninţ pe nimeni, doream doar să atrag atenţia asupra unui comportament pe care l-am considerat deplasat.

Eu: „Vă rog să ne aduceţi nota de plată şi să-l chemaţi pe patron.”

Ea: „Patronul nu este, dar îmi puteţi spune mie. Care e problema?”

I-am explicat că orice greşeală sau încurcătură este de înţeles, dar că poate măcar să-şi ceară scuze, nu să trântească pizza pe masă şi să plece fără un cuvânt.
Am primit cel mai neaşteptat răspuns. Mi-a spus că ea a greşit, dar că s-a supărat pentru că cea care ne adusese comanda greşită i-a spus că am fi reacţionat agresiv şi cu aere. Că am comentat aşa de urât!

Deci lipsa scuzelor se datora faptului că eu nu am reacţionat destul frumos când mi s-a adus altceva faţă de ce comandasem!

La plecare, am mai încercat o dată, cu ultima fărâmă de calm pe care o aveam la dispoziţie, să-i explic fiinţei că dacă am reacţionat mai răstit a fost pentru că ne era foame şi aşteptasem destul de mult să vină pizza. Al doilea răspuns primit, aproape identic cu primul, a mai fost însoţit de un „scuze” rostit ironic, pe fondul hlizelilor din spatele barului.

A doua zi am povestit, pe scurt, incidentul pe Facebook. Nu a trecut o jumătate de oră şi am primit un telefon de la un coleg care m-a întrebat dacă este vorba de localul X. Am spus că da şi mi-a spus că este chiar cu patronul localului lângă el. Am vorbit la telefon cu omul, care şi-a cerut scuze pentru felul în care s-au comportat angajaţii. I-am explicat că eu nu vreau să fie cineva sancţionat ci doar să înveţe să se comporte.

M-a bucurat mult reacţia patronului, care a dovedit nu doar bun simţ, ci şi că ştie să aibă grijă de imaginea localului său.

Concluzia este cât se poate de simplă. Comportamentul civilizat rezolvă mai mult decât aerele, ironiile şi vedetismele. Atunci când observaţi că cineva nu are cei şapte ani de acasă, mai ales dacă e vorba de un angajat care nu are voie să fie nepoliticos, reacţionaţi.

Eu una m-am săturat să tot aud că aşa e la noi și că n-ai ce să le faci. Ba da, fiecare din noi are ceva de făcut. Dacă din ce în ce mai mulţi declarăm război obrăzniciei,cine știe, poate se schimbă câte ceva!

Sanda Viţelar