Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: „Bă, frumoasă țară avem!”

„Bă, frumoasă țară avem!” E celebra replică din Balanța lui Pintilie, rostită de securistul aflat la volanul Daciei care transportă sicriul lui Titi cel cu caietul albastru, undeva prin satele de pe culoarul Rucăr-Bran pentru înmormântare. În mașină se aude “Aici Radio Europa Liberă”, iar afară se derulează peisaje montane, de un verde crud și curat.  Chiar și pentru cei care-au văzut filmul, trebuie spus că organele Securității ajung să transporte sicriul în cauză printr-o conjunctură hilară. Ei erau, de fapt, în misiune, urmărind camionul în care se afla mortul, camion care, însă, sfârșește deraiat în decor, undeva pe niște serpentine. Cum oameni sîntem toți, se lasă înduplecați să ajute la ajungerea la destinație și la așezarea defunctului în locul de veci. Dar să nu intrăm prea mult în detalii. Pentru cei ce nu cunosc pelicula, recomand din inimă să pună mâna s-o caute și s-o vizioneze, fiindcă face cât toate cuvintele ce se rostesc la nesfârșit de ani de zile, prin și despre țară. Și pentru că veți constata că, deși produs în 1992, filmul înfățișează și azi à la lettre situația noastră de veșnic români sau români veșnici. Ce vreau eu să spun, de fapt, nu e nimic nou. Dar, pornind de la replica de deschidere, mărturisesc că ieri, în drumul meu spre județul Covasna, cuvintele astea îmi zbârnâiau prin creieraș tot la fiecare formă de relief luminată fotografic de soarele ce se îndrepta spre culcuș. Întâi dealurile Acățariului și panorama nesfârșită, apoi cele ale Sighișoarei, cu cetatea străjuind patrimonială, Saschizul și pădurile, Rupea și reamenajata fortăreață, Pădurea Bogății și răcoarea codrului, Feldioara și curba la stânga spre Sfântu Gheorghe. Da, asta nu e o atracție turistică în sine, curba, vreau să spun. Dar e granița dintre drumul european Mureș-Brașov și ceva șosea județeană spre municipiul reședință de județ Covasna. Graniță de la care începe adevărata cunoaștere, adevăratul parcurs prin România. Nici nu fac bine la stânga că dau de trei gropi și două indicatoare patinate de vreme. Mă zgâiesc atent prin ochelarii mei de mioapă, doar-doar n-oi rătăci drumul și de data asta. Că prima dată ajunsesem noaptea și, vitregită de vizibilitate, am sfârșit în câmp. Mai fac o dată la stânga conform plăcuței cu Sf Gheorghe, fără punct, și trec pe-a-ntâia fiindcă e spartă șoseaua și acoperită la sictir cu niscaiva pietriș. Continui pe serpentine în jos, fiind forțată la alte mici opturi, pe motivul clasic de a ocoli gropile. În fața mea, un camion cu butelii, care-mi ridică tot prafu’-n ochi. Ceea ce mă face nu doar să închid geamul, ci și să mai pușc cu roata câte-o spărtură din asfalt. Că e nor de praf ca ceața din filmele cu vampiri. Scap de camion că o ia spre Baraolt, eu îmi urmez cu viteza corespunzătoare drumul de aproximativ 25 de kilometri ce mă desparte de destinație. Drum îngust, prin sate, găurit pe-aici, peticit pe dincolo. Aștept cumva la nesfârșit să se ridice o barieră de tren. Trec anevoie calea ferată, fiindcă asfaltul s-a deprimat în timp de la a fi atâta de călcat în roți, încât s-a surpat de-o parte și de alta a ambelor șine. După o curbă, un morman de gunoaie împrăștiat pe șosea, probabil pierdut dintr-un mijloc de transport de profil învechit și mâncat de molii și el. Din când în când, câte-un om pe marginea carosabilului, pășind placid ca pe-o uliță pietonală. Mai și-un biciclist nesemnalizat, o căruță încrăcată la refuz cu romi și fân, trasă de o mârțoagă ostenită și cu gânduri de emigrare. Între sate, peisaj de podiș în culori încă uscate, primăvara fiind abia mijită. Dealuri și pârâiașe simpatice, copăcei curajoși sau arbori bătrâni, câte-un om cu cizme, vestă și căciulă, scărpinându-și fruntea ca-ntr-un poem de Goga. Pe dreapta, o remorcă mare, închisă, pe care scrie cu majuscule de vopsea “Vând uruială orz și grâu”. Țin minte să verific în DEX ce-i asta, ca să-mi mai îmbogățesc vocabularul de fată crescută exclusiv la bloc. Totodată, apreciez metoda de marketing aplicată produsului în mediul rural. Și tot așa mai departe. 25 de kilometri care mi s-au părut 100. Dar din gândul meu nu ieșea nicicum celebra replică din celebra Balanța: „Bă, frumoasă țară avem!” Întoarsă de pe coclauri, verific în DEX. Înseamnă urluială, cu l, adică boabe de cereale măcinate mare și folosite ca mâncare pentru animale. Și mă uit pentru a nu știu câta oară la filmul lui Pintilie, fiindcă e pastila mea anti-necaz pe țara asta frumoasă, dar neîngrijită, nepusă în valoare, nerecunoscută de noi, nu de alții, ca fiind cea mai de preț armă pe care-o avem în devenirea întru civilizație (ca să-l parafrazez puțin pe Noica).

 Alexandra Didilescu