Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Cum am văzut eu meciul de sâmbătă

Ora 17 și 20, când orice microbist-susținător-al-echipei-locale e deja la poarta stadionului sau măcar în drum spre, pe mine m-a prins în pădure. Undeva pe dealurile dintre Hărțău și Remetea, pe un drum de tractor cu posibilitate de asfaltare, ca să se ajungă mai ușor și mai repede în oraș. În compania de nelepădat a unei găști de băieți extrem de minori și a unei tinere, un fel de soră mai mică și foarte dragă, pedalam și împingeam toți cinci la două biciclete sub soarele puternic. Ne strâmbam de la lumină, leneveam de la căldură și ne reproșam, noi fetele, faptul că am uitat să luăm apă cu noi. Când din vârf s-au auzit vreo trei sau patru lătrături sobre, ne-am hotărât să intrăm în pădure și să facem un binemeritat popas de la off-road-ul de până atunci. Băieții ca băieții, au atacat copacii, care parcă crescuseră acolo special pentru ca ei într-o zi să-și încerce îndemânarea de-a le ajunge în vârfuri. Noi, ca gagicile, ne-am așezat pe-o bucată de mușchi și-am început să trăncănim vrute și nevrute: viață, lume, destin, bărbați, trecut, viitor. “Uai, are ASA-u’ meci la șase!” – îmi trece prin cap, habar n-am cum și de ce. Privesc spre cei trei puști, care se-aleargă printre trunchiurile simetrice, scormonesc în frunze și fac pariu care-i rădașcă și care-i cărăbuș. Mă-ntorc la poveștile noastre de fete și uit că fotbaliștii sînt la ora asta cu pulsul crescut.

Ora 18 și 15, când orice microbist-susținător-al-echipei-locale a luat deja foc pe stadionul din oraș, pe mine mă prinde înapoi pe șoseaua prăfuită a Hărțăului. Bătută în cap de la soare și ușor adormită de la căldură, mă tot mir de energia celor doi pitici care-au rămas cu noi. Al treilea a luat-o înainte, de mult, pe bicicletă fiindcă l-au chemat băieții din sat pe terenul din spatele caselor. Au meci cu cei de la Pănet, cum să lipsească!? Propun să lăsăm puștii acasă și să bem o Cola la cârciuma din sat. Să ne mai trezim. Ideea e acceptată, așa că deja mă simt mai virgoanță la gândul că voi da pe gât 250 de mililitri din magicul lichid de care, în timp, am ajuns aproape dependentă.

Ora 18 și 30, când orice microbist-susținător-al-echipei-locale era pe culmile fericirii de la primul gol al ASA-ului, pe mine m-a prins pe prima treaptă a cârciumii cu terasă. Aglomerație mare la cele două mese, patru sau cinci bărbați, roșii la față de la soare și licoare (după preferință: bere, vinars, țuiculiță, vin roșu, alb etc). Cu pălăriile date pe ceafă, vorbesc toți deodată, unii peste alții, de nu se desprinde decât un zumzet zgomotos și o veselie generală. Nu uită să ne scaneze din cap până-n picioare când dăm bună ziua. Trec pragul ușii termopan, încă netencuite, și pătrund în incinta întunecată, cu miros de bodegă uitată de lume. O doamnă blondă, curată, cu un șorț verde cu reclamă, curat și el, râde și ea zgomotos de la tejghea, fiind la finalul unei conversații cu o altă doamnă, brunetă. Doamnă care, aveam să aflu, vinde la magazinul de la etaj. La fel de netencuit și el. Pe pereții cârciumioarei, un ceas pe ora veche, fanioane și alte stegulețe, postere vechi cu ceva echipe de fotbal, un raft plin de cupe de tinichea aurită. Toate de la meciuri cu Pănetul sau alte sate. Una e pentru Cel mai bun golgeter, scris așa că e acceptată și varianta asta. Cu carioca albastră, a fost adăugat, total necaligrafic, numele Sandu, el fiind, probabil, golgheterul în cauză. În spatele tejghelei, băuturi dintre cele mai ieftine, dar de mare consum. Și la fereastră, mare și impunător, un LCD cu diagonală imensă, pe care rula mai zgomotos decât râsul doamnei blonde și zumzetul bărbaților de pe terasă meciul. Înșfăcăm Colele, le plătim, ne cumpărăm de la etaj câte-o pungă de chips-uri și ne-așezăm la una din mesele din interior, cu ochii zgâiți în televizor. Prindem penalty-ul, exact când pe ușa crâșmei intră o bătrânică. N-aud ce cere, răcnetele comentatorilor de la meci (Gooooooooooooooool!!!), discuțiile doamnelor blondă și brunetă și zumzetul bărbaților de pe terasă îi acoperă vocea. Mai intră și-un tinerel cu geacă (nu știu de ce, că erau aproape 30 de grade afară), deci cu geacă din aia ca de fotbalist american, și ia loc pe băncuța de lângă mine. “Cât e scorul?” – mă întreabă. “1 la 1” – zic. “Au egalat Pandurii.” “Cine-a marcat de la noi?” “Nu știu, poate ăla bun… Gabi… cum îl mai cheamă…” “Mureșan” – zice tânărul cu geacă și pleacă fără niciun cuvânt în plus. Eu mai înfulec un pumn de chips-uri și îmi drămuiesc gurile de Cola rămase, ca să-mi ajungă pân’ la pauză. Bătrânica iese cu mâna goală.

Ora 19 și 30, când orice microbist-susținător-al-echipei-locale număra minutele până la victorie, pe mine m-a prins pe terenul de fotbal din spatele caselor, unde ajunsese întreaga gașcă de băieți cât noi, fetele, ne-am delectat la cârciumă. Cu încă vreo trei băieți mai mari, șutau de la 11 metri. Bubtzi, clar, avea cea mai mare precizie! La fiecare gol, mingea trecea prin plasa veche și găurită și zbura departe, peste culturile de lucernă și grâu. Era deja crepuscul, așa că mi-a luat ceva efort să fac niște poze în care să se vadă limpede performanțele incipiente ale fiului meu. În afară de interjecțiile lor de bucurie sau ciudă, în funcție de gol sau ratare, nu se-auzea decât sunetul tăcut al răcorii. Și era o seară perfectă.

Ora 20 și 30, când orice microbist-susținător-al-echipei-locale se întorcea victorios spre casă, pe mine m-a prins pe Podul Unirii, cu muzica-n boxe și gândul aiurea. Și în totală necunoștință de cauză privind scorul. Puhoi de oameni pe străzi, poliție la Cocoșul de Aur. Nu mai văzusem de mult atâta lume în orașul ăsta. Am încetinit. Încercam să-mi dau seama de pe fețele lor dacă am câștigat sau nu. N-am reușit. Puteau la fel de bine să vină de la concert sau cinematograf. Mi-a trecut prin cap gândul trist că la și de la teatru nu vin niciodată atâția. Și-am călcat accelerația.

Ora 01 și 40, când orice microbist-susținător-al-echipei-locale doarme sau sărbătorește (habar n-am), pe mine m-a prins în fața calculatorului citind pe gsp sau prosport “ASA a fost pentru două ore liderul Ligii 1!” Pentru că Steaua rămâne pe primul loc, cu un punct înaintea mureșenilor, după partida de la Cluj.

Mno, om trăi și-om vedea. Eu am rămas totuși cu o întrebare. Oare ce-o fi cerut bătrânica la cârciumă?

Alexandra Didilescu