Sursa foto: Alexandra Didilescu Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Frustrări de martie
Ok. Deci. La capitolul mărțișoare sînt hater-iță. Sau, cel puțin, așa-mi zic fetele când, la întrebarea: “Da’ de ce nu vrei să primești mărțișoare?”, răspund: „Păi, d-aia, că nu port, așa că nu fac altceva decât să le dau mai departe. Cele mai multe-s kitsch-oase și nici nu-s oferite din suflet. E num-așa un gest, ca să bifăm 1 Martie.” Și nici nu mă emoționează toată polologhia siropoaso-filosofică, potrivit căreia: “E un gest frumos.”, „Înseamnă că cineva s-a gândit la tine.”, „Nu refuza primăvara, nu refuza afecțiunea.” Pffff, atâta poezie la un loc! Ajung să mă înec sau să mă sufoc. Mie, toată faza asta cu mărțișoarele mi se pare, mai presus de toate, un soi de obligație. Morală și civică. Fiindcă așa-i tradiția, puțini sînt reprezentanții sexului masculin care se riscă să pice de luzări (loseri), așa că se prezintă la serviciu sau, mă rog, în colectivitate cu punga, inevitabil de plastic, transparentă și dungată de obicei cu mov, doldora cu cele mai recente creații de pe piața de profil. Fluturași cu imitații de cristale Swarovski, buburuze roz sau mov, cu pălăriuțe de fetru, capete de maimuță sau rinoceri, cruci aurite, steluțe argintate, foi de trifoi multicolore, brățări cu zodii, gama kitsch-ului e nemărginită! Ba a mai apărut și mărțișorul cu Moș Crăciun! Prețul mediu: 2 lei – 2 lei 50. Băieții cumpără la kil, negociind, evident, unele reduceri de la comercianții ambulanți, care nici gând să producă de-undeva vreun bon sau ceva care să sune a legalitate. Dacă vor să se prezinte la datorie cu ceva mai elegant și de calitate, trec la standurile cu formele de lut, pictate manual. Preț: 5 lei bucata. Ori când au 10 colege, lasă la tarabă mai bine de juma’ de factură la net și cablu, pachet complet! Și-atunci recurg la gablonțurile ieftine și urâte – ce mai! – doar pentru a nu căpăta câte-o bilă neagră în ochii fetelor. În aceeași situație se regăsesc mamele de băieți, vezi subsemnata, care n-au cum să-și trimită viitorii bărbați ai țării la școală fără mărțișoarele aferente. Adică trebuie! Asta e frustrant! Că deși pentru Bubtzi înseamnă un gest frumos, care-i face plăcere (că e băiat gigea și inimos), eu n-am resurse să cadorisesc elegant cele 13 colege, 3 profesoare, 3 prietenuțe din afara școlii și alte câteva doamne din anturajul copilului. Că n-am. Dar nici nu pot să-l las să se ducă cu mâna goală. Că dă prost și e pruncul la mijloc. Nu eu. Și-uite-așa, fiecare început de martie, de 5 ani încoace, naște în capul meu tot soiul de frustrări, pentru că abia aștept să ajungă Bubtzi la vârsta la care va alege conștient să facă acest gest frumos. Nu din spirit de turmă și nu fiindcă așa dictează eticheta. Da, cred mult mai mult în: “Vreau să-i dau ei, ei și ei. Pentru că sînt prietenele mele cele mai bune. Și-atât.” La fel cum eu vreau să primesc nu fiindcă ne intersectăm pe coridorul instituției pe care o animăm cu geniile noastre creative, ci fiindcă acei ei chiar vor să mă vadă purtând gestul frumos la piept. Și le-aș purta pe toate, 1, 2, 15, nu contează, cu mare drag. Plus că, așa, și băieții ar mai face unele economii și și-ar permite să ofere ceva ce să nu aibe textură de tinichea… Așa gândesc eu la început de martie. Și în general. De-aceea stau de ieri și mă holbez la un mărțișor lăsat de un necunoscut la poarta Teatrului pe numele meu. E atașat unui cartonaș cu urări, scrise – incredibil! – fără greșeli de ortografie. E un mărțișor stas, nu e ceva special, dar mă tot uit la el și nu știu cum și de ce a fost oferit. Am “dat anunț” și pe Facebook, doar-doar s-o arăta responsabilul. Până și scrisul de pe plic îmi pare cunoscut. După descrierea domnului de la poartă, e un tip slab, care “are parcă și ceva ochelari.” (sic!) Și mă holbez la el, la mărțișor, în neștire, fiindcă nu știu dacă să-l plasez mai departe, din obligațiile decadei, sau să-l păstrez ca pe acel gest frumos, pe care atât de rar îl mai întâlnim pe toată durata anului.
Alexandra Didilescu
