Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Înapoi în Preistoric sau Drumul din spatele „Vichendului”

Aveam aproape 19 ani când am luat pentru prima dată taxiul din căminele de la Inspectorat, ca să mă duc la discotecă. Era iarna anului 2000. La ora 8 sau 9 seara când am plecat noi, fetele, grămadă, era deja întuneric. Știam că drumul nu e prea lung și oricum făceam chetă să plătim. Așa că avea să ne iasă ieftin. Eram studente în anul I la Actorie. Și era prima dată când mergeam și noi acolo unde aveau să fie aproape toți studenții și toate studentele mai mari de la UAT. Discotecii știam că-i spune Apollo, doar că tîrgumureșenii puneau accentul pe A și nu pe primul o, cum ar fi fost corect. Una din Arad, una din Piatra-Neamț, una din Constanța, una de la Turda și una de la Toplița – astea eram noi, fetele din anu’-ntâi. Ni se părea extrem de amuzant cum se pronunță numele bombei, dar ne-a explicat Mona de pe Valea Mureșului că așa se vorbește pe-aici. Din ciclul “Vichend” și “ora doi”… Vesele cum eram, taximetristul ne-a luat 5 în mașină, fără urmă de ezitare. “La Apollo, vă rugăm!” – a dat poruncă toplițeanca noastră, punând accentul corect. Pentru Tîrgu-Mureș. Și-am izbucnit în râs. Toate. Îmi aduc aminte și acum, am coborât dealul în 7 Noiembrie, am făcut dreapta spre piață și, la niciun minut, stânga spre Weekend (pronunțat Vichend – altă ciudățenie de-a locului). Ne-a hâțânat un pic peste calea ferată și, scurt, am făcut dreapta. Iar hâțânăturile au devenit constante și tot mai sănătoase. Cum era beznă, habar n-aveam unde sîntem și încotro ne duce taximetristul. După drum, părea că am intrat pe-un câmp sau într-o pădure. Iluminatul public, sumar pe-atunci, dezvăluia însă niște forme ce păreau clădiri. Deci ne aflam încă în oraș. Ceea ce era bine. Ni s-au stricat puțin frezele prinse cu agrafe calitativ proporționale cu bugetul de student, Ina, moldoveanca de 1 metru 90, a dat de câteva ori cu capul de tavanul taxiului, dar am ajuns cu bine. Ne-am dat jos din mașină ca divele în fața unei discoteci întunecate, luminată prost de deasupra de un neon exterior. Tocurile pantofiorilor noștri de bal s-au scufundat de-un centimetru-doi în mocirla de la intrare. Taxiul a plecat, împroșcându-ne gleznele cu puțin noroi de la demaraj. Dar am ajuns. Și ne-am distrat. Era o joi și cânta muzică bună: Creedence Clearwater Revival, Scorpions, Pink Floyd, Rod Stewart, Cher, Celine Dion, Madonna. Am dansat până dimineață și ne-am făcut o intrare pe cinste în “societatea” Universității. Am repetat chestia asta aproape în fiecare joi, în toți cei 4 ani petrecuți la facultă. În timp, am ajuns noi studentele mai mari. Uneori mergeam doar pentru muzică, pentru o poveste, renunțasem la freze și pantofiori de bal și ne amuzam pe seama ținutelor boboacelor. Și, de fiecare dată, făceam același drum, împreună, cu taxiul. Prin aceleași gropi, cu aceleași hâțânături și aceleași hohote de râs când moldoveanca dădea cu capul de tavan. Nici “Vichend” și nici Apollo cu accent pe A nu ni se mai păreau ciudățenii. Eu, însă, mă întrebam de fiecare dată unde Dumnezeu sîntem, de ne scutură în asemenea hal. N-avusesem niciodată timpul, curiozitatea sau energia să vin pe lumină, să văd care-i treaba. Până anul trecut când am început să-l duc pe Bubtzi la înot, la Balon. Am respectat cu sfințenie instrucțiunile de tip GPS ale antrenoarei lui și, cum-necum, m-am trezit, ziua-n amiaza mare pe un drum care mă hurduca în asemenea hal de-mi trezea toate amintirile adormite în subconștient. Groapă după groapă, eram tot mai sigură că sînt în același loc ca acum 14 ani. Bunul simț și reputația Vichendului îmi șopteau, însă, că nu se poate. E imposibil să fi trecut atâția ani și nimeni să nu fi reparat porțiunea asta. Și m-am tot contrazis singură-n gând până când, după curbă, maiestuoasă și închisă mi s-a ridicat în față, pe stânga, discoteca studenției mele. Știam că s-a închis la un moment dat, îmi spuseseră fetele. Așa că prima dată când am văzut-o de-adevăratelea cum ar veni, era prăfuită și tristă, neinteresantă și pustie. Am parcat lângă ea, l-am dat jos pe Bubtzi și mi-am învins melancolia cu un zâmbet glumeț la adresa tuturor trăsnăilor care se legau de acest loc, ce părea acum din Preistoric. Din toate punctele de vedere. Și-n timp ce clădirea-mi rămânea în spate, în creier nu-mi vuia altceva decât gândul că s-au schimbat multe în ăștia 14 ani. Inclusiv eu. Doar drumul e la fel. Chit că era cel mai prost din toată schema.

Alexandra Didilescu