Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: O după-amiază de femeie

Dragă Neluțu, dragi bărbați care sînteți de acord cu Neluțu pe tema superiorității masculilor. M-am tot gândit weekendu’ ăsta, fără să vreau, la câtă dreptate aveți. M-am gândit fiindcă mi s-a demonstrat repetitiv și faptic că noi, femeile, sîntem mici și lipsite de putere.  În primul rând am gătit. Mult. Fiindcă am făcut un soi de babysitting pentru prietenii mei. Deși cu 3 copii pe cap, a rămas mâncare cât pentru încă atâția. Apoi, au rămas și multe vase de spălat. Iar copiii nu s-au evaporat nicăieri când am început să curăț. Dimpotrivă, parcă s-au multiplicat odată cu cererile pe care le aveau și cu decibelii din voci. I-am adus la Radio, pentru interviu cu draga noastră producătoare, Dana Ardelean. Au năvălit pe pupitrul de înregistrare fiindcă are muuuulte butoane și luminițe. Și au început să ceară explicații. Pe care greu le-aș fi putut oferi. Programat pentru maxim o oră, interviul a durat o oră și jumătate fiindcă cea mică, 3 ani, a descoperit sistemul rotativ de închidere – deschidere a ușilor de la cabinele de emisie și nu se mai sătura de a ieși și intra pe ele, cerând între timp apă și, evident, atenție. Apă care însemna deplasarea mea repetitivă până la poarta instituției, unde se află aparatul, iar atenție, care, aparent, e la liber. Dar nu tot ce zboară se mănâncă. Prin nu știu ce aliniamente planetare, li s-a făcut foame. Pe durata interviului. Calculând timpii și estimând ora sosirii la domiciliu, m-am văzut nevoită să comand pizza. Pe datorie, la Dana, că m-a prins într-un moment nepotrivit. Adică, în ultimele 3 săptămâni înainte de salar. Reîntorși acasă, vrem ceai, tabletă, mașinile cu catapult. “Pune, mama, becul disco să dansăm. Uite-acolo scaunu’, mama, te urci și schimbi becu’. Și n-avem niște perdele sau pături de pus în geam? Că-i zi și nu se vede ca pe întuneric efectu’ de lumini.” (Nota redactorului: n-am perdele la sufragerie din motive obiective: că n-am.) „Și acuma, mama, muți și tu televizorul de la mine din cameră ca să putem dansa aici?” Aia mică descoperă matrioșa de la Moscova, formată din 10 bucăți tot mai mici și mai mici. Care, aproape singure, se împrăștie și se dezmembrează pe parchetul sufrageriei. Da, pe același parchet pe care cei mari dansează și, nu știu cum, calcă exact pe bucățile cele mai minuscule. Care se fac și mai mici, aproape așchii. Noroc că a plecat Bunelu’ în Rusia și-l pot ruga să ne mai aducă o matrioșă completă. Nu de alta, da’ să mai avem ce sparge. Aia mică descoperă laptopul de jucărie, mov cu alb, al lui Bubtzi. „Aletanda, de te nu melde?” „Că n-are baterii, puiule.” „Da, te log eu, fă-l tă mealgă.” „Păi n-am baterii, puiule.” „Da, te log eu, fă-l tă mealgă.” Între timp, jumătatea feminină din grupa mare dispare în baie, la toaleta în care e pus de abia juma de oră furtunul de la mașina de spălat. Care merge. Și din care țâșnește jetul primei ture de rufe exact în momentul în care ea e așezată. Țipă una bună, cu ușa închisă. Fug să văd ce-i. „Da’ nu intra!” „Ești bine?” „Da, numa’ m-am speriat un pic.” Noroc cu sperietura, că grupa mică a uitat de baterii. Gata ceaiul, mă reapuc de vase. „Mama, ce-mi zice aici?” (Nota redactorului: pe ecranul tabletei.) „Zice că așa și așa.” „Da’ de ce așa, mama? Că dacă e așa, înseamnă că asta și ailaltă și atunci aia nu e așa.” „Cum?” „Of, mama, tu nu pricepi nimic.” Ba! Pricep că mi s-a-nfundat chiuveta de la ceva și vasele plutesc ca pe Colibița. Și s-a terminat și mașina de spălat și tre’ să scot rufele. Da’ n-am unde să-ntind uscătorul, că e plin în sufragerie cu jucării răsfirate peste tot și popice aliniate pentru a fi dărâmate cu îndemânare de mașinile cu catapult. Uit de rufe fiindcă sună telefonul. O prietenă din Arad care lucrează pe fonduri structurale și ar vrea să contacteze autoritățile și oamenii de afaceri din Mureș ca să coaguleze forțele pentru înființarea unei școli profesionale private. Pe principiul, îi școlim și-i angajăm tot noi. Vizând, evident, și categorii defavorizate. Excepțională idee, care sper să dea roade și să găsească sprijin aici. Port o conversație, desfundând chiuveta și ignorând nivelul 20 al volumului la televizorul care face discoteca dincolo. Iar pe Facebook îmi scrie el, un el pe care nu l-aș rata doar din lipsă de timp. Pe la 11 se face liniște. Bucătăria încă mai arată ca după război fiindcă am mai luat și cina, am vrut și desert, orez cu lapte, și ceaiuri de 3 feluri. Că n-au toți aceleași gusturi. Sufrageria nu se lasă nici ea mai prejos. Poetic vorbind, un covor de lucruri colorate și sonore. “Mama, nu-mi găsesc catapultul. Unde-i?” „În pat!” „Nu-i în pat, că m-am uitat.” „Nu, vreau să zic, treci în pat!” „Păi și băiță?” „Uffff, hai la băiță.” Dezvoltăm cântatul și dansatul la duș încă de mici. Și, odată cu ele, balta de apă de pe gresie. Dă cu mopu’ cât se îmbracă Bubtzi în pijama, dă șmacul jos de pe față cât se spală pe dinți, pune mâna pe periuța ta, dar… „Mama, îmi citești?” Hai, Punci cu porunci, două capitole pe fast forward. Și magicianul cu vrăjitoarea erau răi, da’ puțin simpatici, iar motanul și corbul, niște drăguți, vroiau să-i împiedice să facă rău. „Și-acuma somn.” „Da’, mama, te iubesc.” „Și eu…” Și s-a făcut liniște complet. Mă spăl pe dinți cu gândul aiurea, spun noapte bună și pe Facebook și mă țâp în pat. Nu e beznă. Bate becul stradal direct la mine-n cameră, iar draperiile nu acoperă toată lungimea geamului, că, deh, așa-i când te tot muți. Nu se potrivesc toate peste tot. Dar mai sînt și puțin transparente. Am niște jaluzele de bambus, pe care, însă, nu știu să le prind de termopan. Așa că așteaptă cuminți într-un colț o mână de bărbat. Doar jaluzelele, că pe toate celelalte, evident că le pot face singură!

Alexandra Didilescu