Sursa foto: Alexandra Didilescu Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Post 8 martie, pro sau contra iubirii
Nu mai cred în bărbaţi. Uite-aşa, pur şi simplu. M-am săturat. M-am săturat să mă uit mereu în jurul meu şi să mă gândesc cine cui îi e fidel, cine pe cine iubeşte mai mult, cine pe cine cum iubeşte, ce e dragostea, ce ne dă şi ce ne ia. M-am săturat de filosofie, de măcinări, de întrebări, m-am săturat de poezia asta ieftină pe care o tot proliferăm cu toţii pe toate gardurile şi prin toate sufletele şi care, la momentul când tragem linia, nu valorează nimic mai mult decât un degetar găurit de timp. M-am săturat de bărbaţi. Uite-aşa, pur şi simplu. Ei ne transformă de fapt în femei, ei sunt cei care ne fac şi ne definesc. De ce trebuie eu să mă simt urâtă sau proastă, frumoasă sau nevastă, amantă sau zeiţă doar pentru că mă simt privită şi gândită într-un anumit fel de bărbatul de-alături? Fie el soţul, iubitul, amantul sau necunoscutul meu. De ce? Şi nu-mi înşiraţi teorii cum că, de fapt, femeia se arată aşa cum e, fiindcă ştiţi că toate astea sunt doar scuze. Sufletul omenesc e o încrengătură atât de complicată de emisii şi recepţii, de interpretări, senzaţii, sentimente, preconcepţii şi concepţii, încât, vrem-nu-vrem, chiar trebuie să înţelegem că depindem 100% unii de ceilalţi, bărbaţi de femei şi femei de bărbaţi. Mă enervează, dar chiar trebuie să recunosc că aşa stau lucrurile. Da, mă enervează. Dar poate că nu această interdependenţă, ci faptul că de sutele de ani de când bântuim pământul, tot n-am învăţat să respectăm acel adevăr cum că sufletul meu se citeşte în ochii celui de lângă mine, iar dimineaţa lui începe din zâmbetul meu. Mi-e atât de ciudă, fiindcă suntem atât de proşti. Infinit de proşti. Şi-atunci, ca să mă protejez de retina opacă, prefer să mă satur de bărbaţi. Prefer să nu mai cred în ei. Uite-aşa, pur şi simplu. Ca un copil răsfăţat, care refuză să accepte compromisul că viaţa din asta se construieşte, că viaţa din asta se compune, că anii lungi pe care ni-i pune Dumnezeu în cârcă la naştere n-au cum să ne ţină drepţi pe-un singur drum al dragostei. Într-un timp în care niciun bărbat nu mai ştie să deseneze rar, cu un singur deget, conturul iubitei la doar 2 milimetri deasupra trupului ei, astfel încât ea să nu-i simtă atingerea, ci doar vibraţiile mişcării, într-un timp în care nicio femeie nu mai ştie să asculte rezonanţele ascunse şi tocite ale bărbatului ce-o însoţeşte în viaţă, eu urlu sus şi tare că vreau dragoste adevărată. Vreau nebunie, vreau aventură, vreau leşin, vreau furnici, vreau linişte, vreau încredere, vreau lacrimi, vreau durere, vreau prietenie, vreau hohote de râs, vreau sinceritate, vreau mister, vreau, vreau, vreau! Mă aude cineva? Nu e un anunţ matrimonial şi nici nu plătesc bine în schimb! Eu nu cred în bărbaţi şi m-am cam săturat de ei. De aceea nici n-am să mă las uşor convinsă şi nici n-am să dau ceva drept răsplată pentru toată lumina ce mi-ar da-o cel care are tot ce-am enumerat mai sus. Nimic! Dar vreau măcar să-l văd pe cel ce simte că ar corespunde urletului meu scris, dar uşor citibil prin retina mea translucidă… Dă cineva mai mult?
Alexandra Didilescu
