Sursa foto: Alexandra Didilescu Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Tema zilei – Finanțele
Uitați cum facem săptămâna asta. Fiind tot pe drumuri, am să documentez, ca într-un jurnal, ceea ce urmează să fac sau am făcut deja. În dimineața asta superbă, în care toată țara se află sub avertizare de furtuni, mă pregătesc de vizita anuală la Finanțe. E 25 mai, ultima zi în care putem depune declarațiile. Legătura mea cu ANAF-ul e una lungă și strânsă. De 13 ani lucrez tot pe contracte de colaborare. De 6-7 ani încoace am cel puțin două job-uri și alte câteva… ciubucuri, cum le-am spune. De aceea, ziua în care mă duc la Finanțe pentru depunerea declarației pe venit arată ca a unui avocat cu un dosar important. Nșpe mii de hârtii și hârtiuțe, copii xerox, adeverințe, contracte, foi volante cu calcule de mână. Completarea declarației nici nu e o chestie foarte complicată, odată ce te-ai prins cum se face. Dar depinde pe cine întrebi. De la contabil la contabil, de la funcționar la funcționar, o să fii uimit de câte modalități există. Încă nu m-am lămurit care-i varianta bună, dar am 12 pagini de instrucțiuni marca ANAF la-ndemână. Nici alea, însă, nu lămuresc treaba neapărat. Pentru 2014, hârtiile îmi sînt gata, dar bătălia va începe abia când voi trece pragul Finanțelor timișorene. Prin decembrie primeam acasă o scrisoare frumos redactată de la ei, prin care mă anunțau că am de primit înapoi de la statul român 629 de lei sau pe-acolo. Mi s-a părut mie cam multicel, dar am zis: „Să fie primit!” Am depus cererea (fiindcă, nu-i așa, dacă nu-i ceri, de ce să ți-i dea?) și m-am pus pe așteptat. Ba chiar am făcut greșeala de a-i lua în calcul la o anumită investiție. Pentru ca, undeva pe final de ianuarie, să primesc o rectificativă (tot de la Finanțe) cum că, de fapt, mai am eu de dat 45 de lei. N-am fost eu bună la matematică niciodată, dar diferența dintre cele două sume tot de aproximativ 700 de lei mi-a ieșit. Ceea ce a dus la creșeterea pulsului (meu) și a tensiunii (mele) și la emiterea unor gânduri deloc drăguțe (în capul meu) la adresa felului în care funcționează lucrurile în țara noastră. În 13 ani n-am pățit veci așa ceva. Până când, iată, dosarul meu a ajuns în custodia celor de la Timișoara, odată schimbat domiciliul. N-am să mă lungesc aici să vă explic de ce m-a prins 25 mai cu chestiunea asta nerezolvată. Pe scurt doar, am apelat la o cunoștință din sistem, în speranța că-mi va reface calculul și vom identifica problema. Cum cunoștințele, însă, te mai și uită, a rămas și subiectul în plop. Până vinerea trecută când am resunat-o. „Da, am uitat. Dar mă duc la colegi să-i rog să lămurească treaba.” Iar pe după-masă, mă anunță cu un alt telefon: „Da, mai ai de luat vreo 300 de lei înapoi. Dar nu te aștepta la nimic oficial. Vino și insistă, și abia atunci poate-ți recuperezi banii.” Deci cam așa arată ziua de azi pentru mine. Voi umbla ca bezmetica prin clădirea Finanțelor timișorene, de la M01, la M03, la M05, la M07. Voi primi peste tot explicații incomplete sau total diferite una de cealaltă, îmi voi cere dreptul de a-mi fi returnați banii care mi se cuvin și va trebui să fac asta dând cu pumnul în masă, fiind ușor nesimțită și tupeistă. Și așa, oricum, mă voi alege doar cu certitudinea că suma ce-mi revine îmi va fi virată cândva… Doar n-o să mă aștept la miracole pe loc. Și dacă le-aș bate obrazul să le spun că imediat sîntem în iunie și că ei îmi datorează banii ăștia de cel puțin 4 luni deja, au să se supere, așa, ca din ghișeele statului. La fel și dacă am să le reamintesc că pe mine, cetățean, statul mă taxează în secunda doi dacă am întârziat cu vreo plată, în timp ce ei își permit nici măcar să nu mă informeze că îmi sînt datori. M-am trezit de dimineață, m-am înarmat cu răbdare și umor, iar mâine promit detalii picante din ciocnirea anunțată pentru astăzi. Atât vă spun: n-am de gând să-i las în pace, n-am de gând să-i slăbesc, fiindcă e dreptul meu. Așa că ne-auzim mâine. I will survive, stați liniștiți 🙂
Alexandra Didilescu
