Foto: Radio Tg.Mures/Raul Hategan Despre cum îţi vine să cobori toţi sfinţii şi să nu mai scrii nimic
Meseria asta de presar se face din plăcere. Există însă momente în care, oricât de pasionat ai fi de ceea ce faci, oricât de mult ţi-ar plăcea să culegi informaţia, să o prelucrezi şi să o dai mai departe, conştientizezi cât de inutil este efortul tău. Pricepi că munca ta e în van şi că îţi consumi neuronii degeaba, încercând să le spui oamenilor ce se întâmplă în lumea în care trăim. Şi atunci se acumulează frustrarea, şi-ţi vine să înjuri, da’ aşa, de să cobori toţi sfinţii şi dumnezeii, să ridici din pucioasă toţi dracii şi balaurii. Să înjuri aşa cum n-ai înjurat niciodată.
Începutul acestui an a creat o astfel de stare. Nu cred că doar eu trec prin asta, cred că sunt mulţi colegi, cu state de plată mai vechi în presă decât mine, care simt acelaşi lucru. De ce? Răspunsul este simplu, are trei litere: DNA.
Direcţia Naţională Anticorupţie a început anul pe cai mari. A creat un adevărat pelerinaj politic prin birourile sale. Dosare peste dosare, percheziţii peste percheziţii, arestări peste arestări. Nu a fost zi din an în care aceste trei cuvinte să nu fie corelate cu vreun breaking news.
Foarte bine, zic. După ce a trecut şocul iniţial, după ce ne-am obişnuit ca dimineaţa la prima oră să nu ne mai intereseze prognoza meteo ci comunicatele DNA, după ce Elena Udrea a intrat, a ieşit şi a intrat iarăşi la puşcărie, după ce s-au întâmplat atâtea şi atâtea, ne-a pălit concluzia (sau măcar începutul unei concluzii) deloc roz, deloc îmbucurătoare.
De cum s-a ivit într-un colţ de minte, a început depresia. Da, depresia, pentru că, privind în jur, nu poţi decât să realizezi că în 25 de ani de presă liberă nu s-a întâmplat nimic. S-au făcut anchete jurnalistice, s-au demascat afaceri, s-a zis de unul şi de altul că sunt aşa şi pe dincolo, s-a făcut de milioane de ori portretul unei clase politice capabile să facă orice pentru o bucată de cârnat mâncat pe malurile Senei din banul public.
S-au aruncat oameni de la balcoane, au urlat paginile ziarelor despre cum e vândută bucăţică cu bucăţică ţara şi tot ce e în ea. Şi? Nimic. Cerneală, hârtie, suflet şi pasiune consumate degeaba.
Alegătorul tot pe ăia i-a ales. A pus ştampila şi i-a iertat de toate păcatele. A defilat cu ei, i-a îmbrăţişat şi, chiar şi atunci când i-a huiduit, n-a fost nevoie decât de o sperietură (adică „om fi noi răi, dar ăia sunt mai răi”), şi alegătorul a uitat şi iar i-a votat!
Să fim sinceri, din 500 şi ceva de parlamentari, numărul celor fără diverse probleme ce jenează paragrafele codului penal e sub 10%. Noi i-am votat.
Şi atunci stau şi mă gândesc: ce sens are să mai tot scrii? Chiar şi textul ăsta e inutil. Anul viitor vor fi din nou alegeri şi nimic nu se va schimba.
Şi totuşi, continuăm să scriem, poate, poate se va întâmpla ceva. Poate ne mai trezim, poate ne mai gândim, poate înţelegem că nu ajungem nicăieri aşa. Poate. Speranţa moare ultima, nu-i aşa?
Sanda Viţelar
