Ea …prima femeie ministru din România: Florica Bagdasar

Fiica inginerului macedoromân Sterie Ciumetti, Florica, s-a născut la 24 ianuarie 1901 în Macedonia, la Bitolia-Monastir. Studiile le-a făcut în România pentru că familia sa venise aici înainte de primul război mondial. După absolvirea Facultăṭii de Medicină a lucrat ca medic la Aṣezămintele Brâncoveneṣti ṣi s-a căsatorit cu doctorul Dumitru Bagdasar, cunoscut neurochirurg, un adept al “teoriei marxiste despre lume ṣi viaṭă”. După 23 august 1944 Florica Bagdasar a devenit ṣi ea membră a Partidului Comunist, convinsă fiind că “democraṭia populară” era soluṭia cea mai bună pentru ṭară. Deṣi a fost un important cercetător ṣi ambasador al ṣtiinṭelor medicale româneṣti, totuṣi Florica Bagdasar este mai cunoscută pentru faptul de a fi fost prima femeie ministru din România, în 1946.

Arhiva de istorie orală păstrează o înregistrare de o exepṭională valoare documentară cu doctorul Florica Bagdasar, înregistrare făcută cu câṭiva ani înainte de stingerea sa din viaṭă în 1978.

Interviu de Eleonora Cofas, muzeograf la Muzeul de Istorie a Bucureṣtiului.

Am parcurs toată filiera medicală

„M-am născut pe plaiurile Macedoniei. Tatăl meu, inginer de profesie, funcṭiona în acea vreme şi ca profesor de matematică la Liceul român din Monastir. Acolo mi-am făcut clasele primare. După 1911 familia mea s-a stabilit în ţară. Liceul l-am urmat în bună parte la Bucureşti. Ultimele clase de liceu şi bacalaureatul le-am absolvit în timpul primului război mondial unde eram refugiaţi, la Roman, în Moldova.

Reîntorşi din refugiu în toamna anului 1918, dorinţa mea a fost să devin inginer. Cum aveam o deosebită înclinaţie pentru matematică, împreună cu alte două colege ale mele bune matematiciene, am făcut cererea de a fi înscrise la Şcoala Politehnică din calea Griviţei, din Bucureşti. Pe vremea aceea însă fetele nu erau admise la Politehnică. Văzând că cererea noastră întârzie să se rezolve, m-am înscris la Facultatea de Medicină unde am rămas şi după ce în februarie 1919 s-a aprobat intrarea noastră la Politehnică. Celelate două colege de-ale mele au devenit inginere, cu posturi de răspundere în şcoala Politehnică.

Am absolvit Facultatea de Medicină în 1924 şi mi-am luat doctoratul în 1926. Am parcurs toată filiera medicală dând concurs de extern, intern, medic de circumscripţie, medic de spitale mixte, medic secundar, medic primar de psihiatrie, având întotdeauna satisfacţia de a fi printre primii candidaţi reuşiţi la concursurile la care am participat.”

Reuşisem să vibrăm la unison în toate problemele

„Încă studentă fiind, l-am cunoscut pe tânărul medic Bagdasar de care m-a legat ani de-a rândul o puternică şi stabilă căsnicie. Ne-am întâlnit în 1921 cu ocazia căsătoriei unui coleg de-al soţului meu cu o colegă de-a mea, studentă la Medicină. Din primul moment am constatat ambii că aveam multe afinităţi pe plan intelectual, social, familial. Prietenia care s-a stabilit dintre noi de la început, s-a cosolidat pe măsură ce ne-am cunoscut mai bine. La finele celor 25 de ani de convieţuire, cât a durat legătura noastră sufletească, reuşisem să vibrăm la unison în toate problemele. Aveam puncte de vedere comune în ceea ce priveşte principiile de solidaritate a familiei, a legăturilor de prietenie, a devotamentului faṭă de bolnav, a obligaţiilor faţă de societate, ca şi în vederile noastre politice. Consideram că omul, cetăţeanul, nu poate fi considerat izolat în diferitele ipostaze de viaţă. A fi bun fiu, frate, soţ, părinte, bun şi sincer prieten, devotat familiei, onest în relaţiile cu cei din jur, era o garanţie care stătea la baza devotametului pentru îngrijirea bolnavilor în suferinţă, pentru alinarea suferinţelor pe plan social, pentru înlăturarea inechităţilor sociale, pentru ridicarea nivelului de trai a celor nevoiaşi. […]

Ne-am căsătorit în 1927. […] Am stat în Statele Unite aproape doi ani şi jumătate. În acest timp soţul meu a lucrat cu [Harvey] Cushing, iar eu am urmat cursurile Şcolii de Igienă a Universităţii Harvard, specializându-mă în special în igienă mintală. Ne-am înapoiat în ţară în toamna anului 1929. Timp de trei ani soţul meu a fost directorul Spitalului de boli mintale şi nervoase din Jimbolia, iar eu am lucrat ca asistent secundar în serviciul lui. La Jimbolia am înjghebat un serviciu de neurochirurgie în condiţii destul de rudimentare. În 1931 ne-am mutat la Cernăuţi, spital cu mai multe paturi, cu mai mulţi bolnavi pentru adulţi şi copii şi cu un serviciu mare de neurochirurgie. Acolo soţul meu a organizat un adevărat serviciu de neurochirurgie, iar eu l-am secundat în operaţiile grele pe care le-a făcut în cazul unor tumori cerebrale. În scurt timp faima lui de neurogirurg iscusit a atras nenumărate cazuri de tumori cerebrale şi medulare venite din toate colţurile ţării. În 1933 soţul meu a fost mutat la Bucureşti, la insistenţele făcute de profesorul Danielopol, de profesorul Marinescu, profesorul Lupu. I s-a creat atunci la Spitalul Central prima clinică de neurochirurgie de la noi din ţară.”

În toată activitatea lui din ilegalitate l-am secundat cu toată încrederea

„Bagdasar a reuşit să îmbine devotamentul pentru profesia lui cu activitatea lui politico-socială. […] El a ajutat pe toţi aceia care au apelat la el în ilegalitate. […] Casa noastră din Cotroceni, din strada Djuvara 30, a fost continuu un loc ferit pentru întrevedere al ilegalişilor, punându-le la dispoziţie sala de aşteptare pentru bolnavii care veneau pentru consultaţii. În toată activitatea lui din ilegalitate l-am secundat cu toată încrederea reciprocă pe care o aveam unul faţă de altul, fără teamă, convinsă fiind că ceea ce el gândea şi făcea era în afara interesului personal, în sprijinul unei cauze sociale drepte şi juste, în sprijinul unui ideal umanitar.

În martie 1945 i s-a încredinaţat doctorului Bagdasar conducerea Ministerului Sănătăţii, într-o perioadă în care ţara era devastată de război şi de secetă, când tifosul exantematic făcea ravagii, când spitalele erau dezorganizate, fără hrană pentru bolnavi, fără medici, fără materiale, fără orice era necesar pentru o bună îngrijire a bolnavilor. […] La 16 iunie 1946 s-a stins din viaṭă lăsând un gol în sânul familiei. Dispariţia doctorului Bagdasar a fost considerată ca o pierdere grea şi pentru lumea medicală şi pentru Partidul Comunist care îl cosidera exponent de frunte.”

Luată prin surprindere, prima mea reacţie a fost să refuz propunerea

„Spre finele lunii iulie 1946, la câteva zile după stingerea din viaṭă a soţului meu, am primit vizita câtorva personalităţi din lumea politică: Ana Pauker, Teoharie Georgescu, Vasile Luca care au venit să-mi comunice ca eu să-i succed soţului meu ca ministru al Sănătăţii. Luată prin surprindere, prima mea reacţie a fost să refuz propunerea. Nu mă gândisem vreodată la aşa ceva şi consideram că este deosebit de grea responsabilitatea de a fi succesoarea doctorului Bagdasar la conducerea Ministerului Sănătăţii şi de asemenea responsabilitatea care îmi revenea ca fiind prima femeie ministru din România. Numirea mea ca ministru al Sănătăţii a rămas însă în suspensie.

La 10 august 1944 Ministerul Afacerilor Externe mi-a comunicat că fac parte din delegaţia română la Conferinţa de la Paris. Plecarea delegaţiei era fixată pe duminică 11 august 1946, avionul urmând să decoleze la ora 7 dimineaţa de pe aeroportul Băneasa. […] Am ajuns la Paris, la aeroportul Le Bourget unde ne aştepta profesorul Stoilow care era ministrul României la Paris, parte din colonia română era de asemenea prezentă, funcţionarii ambasadei de la Paris. Eu am fost găzduită la sediul Legaţiei române unde atât profesorul Stoilow, bun prieten al soţului meu, cât şi familia Neculcea au fost gazde minunate. Fiind obosită nu numai de zborul cu avionul, cât şi de zilele premergătoare voiajului, m-am culcat devreme. Aveam o cameră enormă care dădea cu ferestrele în grădina Legaţiei. La 10 seara am fost anunţată telefonic că sunt chemată să iau parte la Consiliul de Miniştri. Era prima mea întâlnire oficială cu o bună parte din cei [cărora] aveam să le fiu doar peste câteva săptămâni coleg de bancă ministerială. […] M-am îmbrăcat la repezeală şi am urcat scările somptuoase ale Legaţiei. Consiliul avea loc în sufrageria mare. Când am intrat, am găsit aşezaţi în jurul mesei pe membrii delegaṭiei cu care plecasem din Bucureşti şi alte câteva persoane cu funcţii importante în diplomaţie. Îmi amintesc şi acum emoţia pe care am resimţit-o intrând în sala de consiliu am văzut că sunt singura femeie printre atâte figuri politice binecunoscute în ţară la noi şi în străinătate! Am fost primită cu câteva cuvinte amabile de cei prezenţi la această şedinţă care observaseră emoţia de care eram stăpânită. Gheorghe Tătărescu, ministru de Externe în aceea perioadă, era oficial şeful delegaţiei. În realitate însă, cel care a condus acel prim consiliu la Paris, precum şi celelte reuniuni care s-au succedat, a fost Gheorghiu Dej, autoritatea lui necontesctată s-a impus de la început. […]

Şedinţa următoare s-a fixat pentru a doua zi, la ora 10 jumătate când trebuia să se definitiveze raportul. Când am scoborât în camera de jos era aproapee 1 noaptea. Mi-a trebuit câtva timp ca să mă dezmeticesc asupra situaţiei în are mă găseam. Am adormit târziu după ora 2 dimineaţa. M-au trezit dimineţa bătăile în uşă ale lacheului care îmi aducea cafeau cu lapte. Am deschis larg uşile camerei care dădeau imediat în grădina minunată a Legaţiei. Iarba îngrijit tunsă era de un verde aprins. Câteva boschete de trandafir îi dădeau un aspect festiv. Era o zi frumoasă de vară şi mă aşteptau atâtea şi atâtea, noi pentru mine.”

Rezultatele pe care le-am obţinut au fost peste prevederile mele

„Cum ştiam precis starea deplorabilă în care se găsea asistenţa medicală din ţară şi cum participasem la eforturile supaomeneşti pe cae le făcuse soţul meu în calitatea de ministu al Sănătăţii ca să amelioeze cât de cât rănile lăsate de război, îmi dădeam seama ce greutăţi aveam de întâmpinat la întoarcerea mea în ţară. Mi-am concetrat astfel eforturile, în special asupra soluţiilor în problemele care mă aşteptau. Seceta cumplită din ultimii ani adusese în stare de înfometare mare parte a ţării. Spitalele erau dezorganizate, bolnavii lipsiţi de hrana necesară, de medicamente şi de asistenţă medicală adecvată. […] În convorbirile pe care le-am avut cu diverşii gazetari am ajuns la concluzia că Suedia era ţara care ne putea fi de ajutor, deoarece neutralitatea pe care reuşise să o păstreze în tot decursul celui de-ai doilea razboi mondial o pusese la adăpost de devastări şi de neplăceri.

La 31 august 1946 am primit o însărcinare specială din partea delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris, să mă duc în Suedia să tratez oficial pentru Ministerul Sănătăţii Publice din ţară diferite probleme de asistenţă socială şi medicală şi orice alte ajutoare şi medicamente, aparate chirurgicale. În această calitate oficială de a trata probleme de asistenţă a căror nevoie imperioasă în ţară o cunoşteam bine, am stat la Stockholm aproape o săptâmână. În acest interval am luat contact cu organizaţiile de Cruce Roşie, cu Rita Wagner, Ajutaţi copiii, unde am avut multă înţelegere. […]

Imediat s-a organizat în Suedia un Comitet de Ajutorare pentru România care în foarte scurt timp a şi început să trimită alimente, concetrate, medicamente, îmbrăcăminte de care aveau nevoie spitalele noastre. Echipe de asistente şi asistenţi sociali din Suedia, ei la rândul lor au antrenat şi Danemarca şi Norvegia, precum şi nenumăratele vagoane care au sosit eşalonat în cursul anului 1947 în ţară pentru Ministerul Sănătăţii au ajutat la scăderea şi a mortalităţii infantile, la combaterea epidemiei de tifos care bântuia în Moldova, la lupta contra malariei. Ajutoarele suedeze au antrenat şi alte ajutoare care au venit din ţari mai îndepărtate: din Anglia, din Danemarca, din Irlanda, din Statele Unite. Ele au fost un ajutor în perioada grea de după război când ţara era devastată şi de secetă şi de epidemie. Reîntoarsă la Paris am fost destul de ocupată cu activitatea care îmi revenea în Comitetul de Propagandă din care făceam parte în cadrul delegaţiei la Conferinţa de Pace.

La 13 septembrie îmi amintesc că am dat un ceai la sediul Legaţiei, la care au participat o mulţime de femei din multipele organizaţii feminine din Franţa, din lumea politică franceză şi internaţională, scriitori, reporteri. Eu însămi am participat la multele din mesele oficiale date la Legaţie sau ca invitată în cadrul Legaţiei. La una din ele, aşezată fiind în stânga lui Masaryk el mi-a spus că el este legat de România şi are o deosebită recunoştinţă pentru poporul român, având în vedere nobleţea cu care s-au purtat românii atunci când au refuzat să participe la dezmembrarea Cehoslovaciei. […]

M-am întors în Bucureşti la 21 septembrie şi la 27 septembrie a avut loc instalarea mea ca ministru al Sănătăţii…”

Rador/Silvia Iliescu

Foto: www.viata-medicala.ro