Foto: Radio Tg.Mures/Raul Hategan Frustraţi din toate ţările, uniţi-vă!
Recunosc! Textul de azi porneşte dintr-o frustrare. Sunt frustrată! Na, am scris negru pe alb, limpede, ca să nu las loc interpretărilor.
Toate textele mele (şi sunt convinsă că nu numai ale mele), toate frânturile de gânduri pe care le aruncăm pe bloguri, prin statusuri pe Facebook, oriunde şi oricum uneori, pornesc dintr-un sentiment. Uneori din iubire, alteori din groază, din supărare şi, da, din frustrare.
Asta nu înseamnă nici că ne spălăm rufele murdare în public, nici că nu am fi capabili să ne defulăm sentimentele altfel.
Un text care nu porneşte dintr-un sentiment nu are sens. Nu va spune nimic, nimănui, nu va aduce nici bucurie, nici tristeţe şi atunci ce sens ar mai avea să-l scrii?
Da! Sunt frustrată!
De nesimţirea oamenilor din jurul meu care nu pot spune „bună ziua”, „mă scuzaţi”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”.
Da! Sunt frustrată!
De ştirile cu şi despre sutienul Elenei Udrea.
Da! Sunt frustrată!
De faptul că oamenii dau like pe Facebook la poze cu bătrâne zburate 10 metri în aer de pe trecerea de pietoni.
Da! Sunt frustrată!
Cum stăteam eu joi seara şi presăram busuioc peste carnea de pui care sfârâia în tigaie în scopul preparării unui sos de paste (da, ştiu, vai de mine, paste seara, şi cu carne, să leşine naturiştii, vegeterienii şi toţi ăia de scriu sfaturi despre o alimentaţie sănătoasă), mi-am adus aminte de circul de săptămânile trecute legat de ora de religie. Instantaneu, o ştire mi-a revenit în memorie, una despre cum peste 90% din părinţi AU ALES ca plozii lor să urmeze acea oră. Şi atunci la ce a folosit acel circ? La nimic.
Dar aşa e la noi! Urlăm cât ne ţin bojocii, defilăm cu principiile democraţiei la loc de cinste şi ne facem gaură-n piept, lovindu-ne cu pumnul liberei exprimări. Chestii care de fapt nu există.
Dacă am fi chiar liberi, chiar democraţi, chiar dezvoltaţi, am pricepe că toate cele enumerate mai sus presupun ca la bază să existe acceptarea şi aplicarea regulii we agree to disagree, adecătelea, pe româneşte, suntem de acord că nu suntem de acord. Ba mai mult, avem dreptul fundamental de a fi de acord că putem să nu fim de acord, dar fiecare să aibă dreptatea lui şi să continuăm să fim oameni.
Desigur, chestiunea orei de religie (care nu a atins nici măcar cu o scamă instituţia bisericii, fiindcă nu s-a dărâmat niciun lăcaş de cult pentru că Gheorghe nu a vrut ca Ionel să meargă la religie şi nici nu a pogorât grindină şi pucioasă pe neamul românesc sau pe Curtea Constituţională), e doar un alt exemplu de frustrare acumulată.
Da! Sunt frustrată!
Că ştirile,reportajele, interviurile, rubricile care spun ceva, care vorbesc despre oameni dintr-aceia care chiar fac ceva, care nu se dezbracă pentru 1000 de euro şi nici nu-şi vând pozele cu chiloţii puşi la uscat, nu produc isterizarea în masă a publicului devorator de like-uri, share-uri şi nici aprobarea celor ce apreciază calitatea după numărul de vizualizări.
Aş putea scrie motive de frustrare până mâine dimineaţă. Oamenii din jur mă întreabă în fiecare zi de ce-mi pasă, de ce mă consum? Pentru că asta e lumea în care trăiesc, pentru că mie chiar îmi pasă în ce lume cresc şi se formează cei precum nepotul meu de 8 ani. Pentru că aş vrea ca frustrările astea personale să devină colective, să ne constituim într-un grup de frustraţi care să urle sus şi tare în piaţa publică: „STOP! Până aici! Ne-am săturat să ne frustraţi!”
Sanda Viţelar
Aş putea scrie motive de frustrare până mâine dimineaţă. Oamenii din jur mă întreabă de ce-mi pasă, de ce mă consum? Pentru că asta e lumea în care trăiesc, pentru că mie chiar îmi pasă în ce lume cresc şi se formează cei precum nepotul meu de 8 ani. Pentru că aş vrea ca frustrările astea personale să devină colective, să ne constituim într-un grup de frustraţi care să urlăm sus şi tare în piaţa publică: „STOP! Până aici! Ne-am săturat să ne frustraţi!”
Sanda Viţelar
