Nichita Stănescu – lider al neomodernismului românesc
Astăzi vi-l prezentăm pe Nichita Stănescu, un inovator al poeziei româneşti; cel care, prin creaţia sa a reinventat limba română. Abil versificator, considerat lider al neomodernismului românesc, Nichita Stănescu cucereşte rapid, chiar de la primul volum, publicul şi criticii.
“Sensul iubirii”, apărut în ianuarie 1961, pe când poetul avea 27 ani, este întâmpinat de cronici pozitive semnate Nina Cassian, Eugen Simion sau Ovid S. Crohmalniceanu, încă înainte de a ajunge in librării.
Locul lăsat liber de moartea tragică a lui Nicolae Labiş fusese ocupat.
Trei ani mai târziu, apare “O viziune a sentimentelor”, care îi aduce lui Nichita Stănescu premiul Uniunii Scriitorilor, primul din cele trei care-i vor fi decernate pe parcursul vietii. În plină eră comunistă, in care limbajul sărăcăcios, plin de şabloane era regulă, poezia lui Nichita uimeşte si chiar şocheaza prin prospeţime, nefiind supusă vreunei limitari.
Sentimentele sunt exprimate cu generozitate, trăirile sunt descrise fără inhibiţii, fiecare vers dând senzaţia de libertate absolută.
Cele 11 elegii, publicate în 1966, reprezintă, însă, după declaraţia poetului, debutul poeziei lui. Versurile din acest volum, scris, se pare, în două zile si două nopti, au stârnit reactii in lumea criticilor care il consideră, precum Marian Papahagi, “moment de referinţă al liricii româneşti contemporane”.
11 elegii este, totodata, volumul care a anuntat forţa creatoare ce abia urma sa se manifeste deplin.
La sfarsitul anilor ’60 se publică Necuvintele, pentru care primeste din nou Premiul Uniunii Scriitorilor. Avea sa-l mai obţină o dată, in 1972, pentru volumul de eseuri Cartea de recitire. Până atunci însă, dovedind capacitate extraordinară de metamorfozare, modernistul Nichita Stanescu se intoarce la “ Dulcele stil clasic”, volum în care nu mai există demonstraţii filozofice, nici drame spirituale, ci doar poezie pura.
Nichita Stanescu primeste, in 1975, premiul Herder si, in 1982, Cununa de aur de la Struga. In 1979, la nici trei decenii de la debut, se află printre poeţii nominalizaţi la Premiul Nobel, pe care il câştigă însă grecul Odyseas Elitis.
Au existat speculaţii ca Nichita Stanescu ar fi “ratat” premiul din cauza lucrăturii securitatii care nu putea permite ca alt român să-l obţină înaintea lui Nicolae Ceauşescu. Dar … sunt doar legende.
Sigur este că Nichita Stănescu era un “ Versificator diabolic de abil”,dupa cum îl numeşte criticul Eugen Simion, si un om fermecător. Transmitea o stare de bine, foarte umană, foarte firească, foarte adevărată, îşi aduce aminte Nicu Alifantis, iar Florin Iaru povesteşte că în casa poetului era permanent forfotă. Seară de seară îi provoca pe tinerii poeţi la câte un război liric, din care mereu ieşea învingător. Citeşte continuarea pe www.eualegromania.ro
