Punctul pe i cu Radu Florea-Dumnezeu e acum și pe facebook, ultima parte

M-am convins în această săptămînă, eu cel puțin, că Dumnezeu își are locul lui și pe internet. Acum, dacă dumnezeul fiecăruia poate s-o ia și către rețelele de socializare sau nu, asta e o alegere individuală, și câtă vreme demersul e unul sincer. În spiritul crezului autentic, oricare ar fi acela, nu văd pricină de dispută.

Vinerea Mare, o zi de post negru, că de aia îi spune în popor și Vinerea Seacă ar trebui să ne apropie și mai mult de grozăvia Patimilor Mântuitorului Isus. Crucificarea nu era practicată de evrei. Romanii îi pedepseau în acest fel pe cei care tulburau apele la margine de imperiu. Suferința profetului- pe care mulți îl vedeau drept Mesia, trimisul, alesul, salvatorul, cel care avea să-I scoată din robie, precum părintele poporului ales Moise în Egipt din jugul lui Faraon- începuse de la primele ore ale dimineții de vineri, după trădarea lui Iuda din grădina Ghețimani din noaptea trecută. Legat și bruscat de gărzile pretoriene între preoții templului din Sinedriu și reședința guvernatorului de provincie Pilat din Pont, după ce l-a făcut pe Caiafa să-și rupă roba de anunțul blasfemiator-pentru marele preot- al asumării originii sale divine, Isus a fost batjocorit de romani, de evreii din popor, care l-au scuipat, înjurat și lovit pe Drumul Crucii pînă când a fost răstignit pe dealul Căpățânii. Numai Simon din Cirene l-a ușurat un pic de povara destinului Său. Nici acolo, pe Golgota, n-a avut parte de  o moarte în pace. Bătut cu urzici, tamponat pe gură cu oțet, împuns de sulița sutașului Longinus, primul păgân care s-a convertit la creștinism, Isus a biruit moartea fizică deoarece și-a asumat-o ca pe o biruință a trupului fără de păcat, cum zice părintele Dumitru Stăniloaie.

Cu moartea pe moarte călcând, se cântă la ortodocși în Noaptea Învierii. Că n-a fost un infractor de drept comun o dovedesc gesturile celor implicați care, într-un fel sau altul, se simțeau cu musca pe căciulă. Bănuiau că se petrece ceva neobișnuit: guvernatorul roman Pilat din Pont s-a spălat pe mâini, lăsând poporul evreu să hotărească pe cine să grațieze în mărinimia lui de împărat de provincie în zi de Pessah, a Paștelui ebraic; apoi, dacă era un răstignit de drept comun, cine și-ar mai fi pus la dispoziție cripta personală pentru un fiteșcine?! Au făcut-o Iosif din Arimateea și cu Nicodim, erudiți care, în intuiția lor exersată de dogmatice interpretări, simțeau că situația se complică.

Și când, pe la ceasurile șase ale după-amiezii, cerurile s-au deschis în strigătul sfâșietor al Prea Greu-Încercatului Fiul către Tatăl Ceresc: “Eli, Eli, lama sabactani?”- De ce, Doamne, m-ai părăsit?!- Cel-de-Sus a pornit vânt mare, înnegrind cerurile, trăznind piatra Căpățânii,  de-a crăpat lemnul crucii și catapeteasma Sfântului Templu, atunci cu siguranță că  mulțimea avidă de circ, chiar a simțit că ceva se întâmplă, în nimicnicia necredinciosului care vrea dovezi. Să vadă, ca să creadă…  De aceea, Vinerea seacă e aliturgică, se scoate numai Sfântul Epitaf din altar și se înconjoară biserica, simbolizând îngropăciunea, punerea în mormînt a trupului Mântuitorului.   “Moartea suportata de Hristos naste in noi, daca ne unim cu El, o stare noua, de incetare a alipirii egoiste si patimase la cele ale lumii si de daruirea vointei Lui de a ne iubi unii pe altii. Iar aceasta ne da puterea de a birui si noi moartea. Spre deosebire de noi, care induram moartea in mod pasiv, ca pe o consecinta a pacatului, Hristos a intampinat-o in stare de maxima concentrare spre a o birui.”    stă scris pe siteul cuvîntul ortodox.ro, în pomenirea din Vinerea Mare.

Cu internet sau fără, creștinismul continuă să se diversifice după chipul și specificul socio-cultural și etnografic al  comunităților de pe toate continentele lumii de astăzi. Un lucru e cert, facilitățile tehnologiei nu vor putea înlocui relația spiritual[ unică a fiecărui credincios cu ceea ce are el mai sfânt pe scara sa proprie de valori: dumnezeul său personal!

comentariu de Radu Florea