Viorica Cortez: „Parcă mereu ar fi Paști!”

Publicat de radiomures, 14 aprilie 2017, 09:02 / actualizat: 24 aprilie 2023, 19:20

După mulți ani de „deșert” în România, mezzosoprana Viorica Cortez este tot mai prezentă pe scenele din Sibiu, Cluj-Napoca, Iași și București.

Am însoțit-o și noi la Opera Națională Română din Cluj-Napoca, unde a făcut parte din echipa spectacolului „Werther” și la Sibiu, unde ne-a încântat cu Brahms, Schubert, Liszt, Respighi, Vlasov, Obradors, dar și cu Achim Stoia, Constantin Dediu, George Enescu. Vocea și lacrima involuntară s-au așezat, de asemenea, pe un superb „Cântec de leagăn” și pe „Ave Maria” lui Caccini – ambele dedicate regretatei sale fiice: Cătălina. De la Paris, unde s-a stabilit în 1970,
și-a luat ca bagaj dorurile toate și un nume adunat pe-o carte: „Cortez”. Minunatul volum „Cortez”, editat de Humanitas, a fost lansat după recitalul extraordinar de la Sala „Thalia” din Sibiu. Tot atunci, la Diva Assoluta ne-a acordat un interviu în exclusivitate. Spune între altele:

Cea mai frumoasă perioadă a vieții mele a fost copilăria de pe Dealul Cetățuia. Nu aveam nimic, dar eram fericiți. Asta e culmea, nu? Cea mai mare fericire era copilăria asta a mea și a surorii mele. Nu aveam nimic, dar trăiam în poezie, în muzică și în lucruri frumoase. Cu flori, cu iarbă, cu păsări.”

Reporter (Margareta Pușcaș): Iosif Sava spunea că Iașiul este „Florența României”. Îl percepeți la fel?

Pentru mine e Roma! Roma pentru că se află pe șapte coline, iar casa noastră era pe un deal, nu departe de Cetățuia. Noi, copiii mergeam la școală în oraș, făceam zilnic trei kilometri dus-întors. Da, casa părintească era sus, pe deal, între Mănăstirea Cetățuia și Mănăstirea Clincea și cu dangătele alea de seară trăiam întro veșnică poezie și muzică.”

Reporter: Ce frumos ați spus! Dar și la Paris trăiați „întro veșnică poezie și muzică”, nu? Câte vieți ne-ar trebui să cunoaștem Parisul?

Ha, ha, ha! Eu stau la Paris de 45 de ani și încă nu-l cunosc! Înainte stăteam în Palais de Mazarin, acolo la Academie, în fața Louvrului. Asta era în perioada în care eram căsătorită cu academicianul Emmanuel Bondeville. După ce s-a dus el, m-am mutat pe Saint Germain care, culmea, este tot între două biserici. Acum stau exact în mijloc, între Notre Dame de Paris și Sfântul Nicolae. Când deschid geamurile și aud clopotele, mi se pare că sunt…pe deal, la mine acasă, în Iași, între Cetățuia și Clincea. Parcă permanent ar fi Paști! „

Margareta Pușcaș/ Evelina Racoțean