Unul din ultimii plutași de pe valea Bistriţei. Român trup și suflet

L-am sunat în dimineaţa aceasta pe unchiu’  Ticuta sa-i urez „La Multi Ani”. Este ultimul în viaţă dintre cei 12 fraţi si surori ai bunicii mele. Îl cam irită cand i se ureaza mulţi ani, pentru că el nu mai vrea ani. Simte ca nu-i mai poate duce. Dar se bucură nespus să ne audă.

Eu îl am în minte pe moş Ticuţă ca pe un bărbat de legendă.  Câte povesti are de spus… Nu-ţi ajung zile si nopţi sa le asculţi pe toate.

I-a mai ramas acum vocea cu timbru aspru, hotărâtă, care mai arată puterea lui interioară. Şi privirea, care s-a mai domolit. Acum stă deseori ore-n şir pironită pe crestele muntilor pe care îi cutreiera odinioară. Oamenii de la munte au o căutătură în sus, nu privesc mai deloc în jos. Aşa sunt si pe dinauntru. Sau aşa erau. Nu cred ca mulţi tineri de azi, ar mai avea conditia fizică si psihicul de aşa natură sa mai facă lucrurile de care erau în stare aceşti bărbaţi.

Ticuţă a fost trimis la oi în creierii munţilor de la 12 ani. Numai el ştie prin câte a trecut si câta frică a îndurat, nopţile in lupta cu urşii. Încăierări ale câinlor şi ale ciobanilor pe viaţă şi pe moarte , ca să scape animalele din ghearele lor.

Apoi,  Ticuţă a lucrat la plute. În râul Bistriţa. Se trezea la trei-patru dimineaţa si lucra pana seara, iernile în apa ingheţată în condiţii de neimaginat , iar nopţile si-a construit casuţa de lemn împreuna cu soţia sa, Ileana. Apoi zeci de ani la tăiat lemne în pădure.

N-a avut un concediu adevarat niciodată. Nici nu a fost plecat în vreo excursie. Dar a compensat cu alte mici plăceri…poftiţi de ascultaţi.

Constantin Ilişanu . O fire justiţiară, iute, care se contrazicea şi-l punea în încurcătură  şi pe preotul satului.

Lumea îi ştia de frică si de respect,  un bărbat  voinic, cu mustăţi lungi, privire tăioasă si grai aspru.

Cam aşa cred că era Ștefan cel Mare.