Unul din ultimii plutaşi ai Văii Bistriţei a împlinit ieri 85 de ani
L-am sunat în dimineaţa asta pe unchiu’ Ticuta sa-i spun La Multi Ani. Este ultimul în viaţă dintre cei 12 frati şi surori ai bunicii, mamaiei mele. Mi-a răspuns…”sănătaţi multă şi vouă copchila”. Il irită când i se urează La Mulţi Ani, pentru că el nu mai vrea. Simte că nu-i mai poate duce. Nopţile nu le doarme din cauza durerilor de gută (medicii spun că din cauza cărnii de vânat şi el le da dreptate ca mult a mai braconat pe vremea comunistilor), iar sonda de urină pe care o poartă de mai bine de un an i se blochează şi depinde de alţii sa se poata elibera. Imaginea lui in mintea mea însă nu e asta.
Moş Ticuta este un barbat de legenda. A fost un model pentru mine in copilarie. Stateam cu el de povesti ore-n sir, eu suita cu fundul pe cerdac, el linistit, pe bancuta lui. Cate povesti are de spus… Nu-ti ajung cateva zile si nopti sa le asculti pe toate.
I-a mai ramas acum vocea cu timbru aspru, hotarata care mai arata puterea lui de odinioara. Si privirea, care s-a mai domolit, ce sta pironita ore-n sir pe crestele muntilor pe care ii cutreiera odinioara. Oamenii de la munte au o cautatura in sus, nu privesc mai deloc in jos. Asa sunt si pe dinauntru. Sau asa erau. Nu cred ca vreun tanar de azi, ar mai avea conditia fizica si psihicul de asa natura sa mai faca lucrurile pe care le faceau acesti barbati.
Ticuta a fost trimis la oi in creierii muntilor de la 12 ani. Numai el stie prin cate a trecut si cata frica a indurat, noptile in lupta cu ursii. Apoi a lucrat la plute. In raul Bistrita. se trezea la trei-patru dimineata si lucra pana seara, iernile in apa inghetata in conditii de neimaginat , noptile si-a construit casa de lemn impreuna cu sotia sa, Ileana. N-a avut un concediu adevarat niciodata. Nici nu a fost plecat in vreo excursie din cate stiu eu. Insa a umblat prin sat la femei, de n-a ramas poate nici una neatinsa de el si nu regreta deloc. Cu patanii pe masura, cu sarit garduri la lumina lunii, cu parinti, soti sau caini fugaridu-l.
O fire justitiara, iute, care se lua in gura pana si cu preotul satului. Si il lasa de cele mai multe ori fara vreun raspuns.
Lumea ii stia de frica si de respect, era un barbat falnic pe vremuri, nu prea inalt, dar voinic, cu mustati lungi, si grai aspru.
Cam asa cred ca era Stefan cel Mare…va recomand cu toata inima editia asta, am facut-o cred cu vreo 8-9 ani in urma.
este absolut savuroasa…precum personajul.
De fiecare data cand plec din satul bunicii, ne oprim la poarta lui unchiu Ticuta si a Ilenei, sa ne luam ramas bun si de fiecare data plangem, Ca nu stim daca e ultima oara ca ne vedem.
Emanuela Aranyos
