Sursa foto: Alexandra Didilescu Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Ansamblul arhitectural Aleea Carpați sau Agripino, nu fi pudică!
Undeva prin Praga, e o statuie a unui om care atârnă de pe o clădire. La Bratislava, avem un nenea (tot statuie) care scoate capul din gaura de canal și se odihnește frumușel, zâmbind, cu brațele pe trotuar și bărbia pe brațe, la Bruxelles, tot din canalizare, un tip nervos, cu bască, îi pune piedică unui polițist. În Sofia, împărțim băncuța cu doi domni serioși, care par să stea de vorbă. Sînt tot statui. La Budapesta, fix în centru, vezi o vacă albastră, care se topește cu capul de caldarâm. Și câte și mai câte! Lumea e plină de rezultate strălucite ale imaginației într-ale arhitecturii urbane. Noi, în schimb, sîntem condamnați la busturi inexpresive și imposibil de identificat fără plăcuțele aferente, eroi naționali în mărime naturală (de obicei călare pe cai în mărime naturală și sculptați anatomic la detaliu), supradimensionări ale soldaților necunoscuți sau, în cel mai fericit caz, tentative hilare de artă sculpturală. Care și fac obiectul ofului meu de azi. Ce-i drept, mi s-a pus piticu’ de mult, de când m-am mutat în Aleea Carpați, adică septembrie anul trecut, da’ am tot amânat-o fiindcă nu știam de unde s-o apuc. Până ieri dimineață, când soarele a strălucit din nou, luminând feeric părculețul de copii dintre blocuri. Unde se presupune că vor și veni piticii în curând să-și petreacă după-amiezele cu bunicile, bonele sau, când se poate, mamele/tații. Și unde stă de strajă o reprezentare din ciment a iubirii fizice dintre un el și o ea. Când spun fizice, mă refer la faptul că brațul lui e petrecut eminesciano-pornache peste umărul ei, cuprinzându-i bărbia cu palma, sînt ochi în ochi și buze-n buze, el puțin mai înalt, așa cum șade bine unui cuplu reușit, ea, cu părul despletit, căzând în valuri pe spate. Care este gol. La fel ca partea din față. La fel și în cazul lui „el”. Adică sînt goi. Amândoi. Goi-goluți, cu formele anterioare și posterioare la vedere (ce-i drept, cam rudimentar înfățișate), fix pe strada principală. Puși pe-un piedestal în picioare, n-ai cum să-i ratezi. Nici nu-ți trebuie multă atenție ca să vezi că sînt făcuți din două bucăți, lipite ulterior pe orizontală. Sau că s-a adunat pe ei, în timp, ciupercă d-aia ca pe stabilopozii de la Mangalia. La intrândul următor, mai spre alimentară, un alt cuplu în focurile amorului, spate-n spate. Ceva mai mic ca dimensiuni. Sau poate sînt tot ei, prin copilărie-adolescență. Zilnic văd aceste întruchipări ale iubirii în poziția rachetă și mă tot întreb care le-o fi rostul. Sînt clar moștenite de pe vremea răposatului, când, poate, aveau ceva sămânță de avangardism în ele. Dar azi, când la New York stă în poziție yoga un nud de femeie din fisurile căruia ies raze de lumină, amorezii noștri de pe Canalul Turbinei parcă-s cam… împietriți. Într-un trecut demodat și fără gust. Și stau așa, dezbrăcați nevoie mare, fix în buza parcului pentru copii. Nu c-aș fi eu mai catolică decât Papa, dar m-a tot bătut gândul în toamnă să le-ntreb pe bunicuțe dacă ăștia mici n-au cerut vreodată explicații de genul “asta ce-i?”. Arătând spre rotunjimile de ciment ce stau ferme pe pieptul “ei” sau spre finuț și abstract sculptatul simbol al masculinității de pe trupul lui “el”. Și dacă da, ce le-au răspuns și cât a durat conversația. Pentru că la noi în casă s-a rezumat la o simplă întrebare din partea lui Bubtzi, când răsfoiam împreună un album de artă: “Da’ cum îi adevărata puți (cu i accentuat, vă rog), ca la David ăsta, al lu’ Milangelo (sic), sau ca la ăia din parc? ”
Alexandra Didilescu
