Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Electrica își respectă clienții – un oximoron contemporan

“Stimate client,” – Doamne, cât îmi place această civilizată formulă de adresare! De la Revoluție încoace, am devenit tot mai atenți, tot mai respectuoși, tot mai occidentali. Fie că te-anunță că îți măresc prețul kilowattului pe oră, că rămâi fără curent două zile pentru “remediere avarii”, că înregistrezi restanțe și te taie de pe lista de consumatori, toate scrisoricile astea de la Electrica încep cu “Stimate client,”. Ceea ce îți oferă sau se presupune că ar trebui să-ți ofere un confort psihologic. Să-ți spui, privind cu ochii mijiți în zarea luminată, ușor bătut de o briză de ventilator de reclamă ieftină: “Sînt respectat! Ce frumos…” Încheind cu un suspin plin de recunoștință, că măcar ți se vorbește civilizat, indiferent de situație. Și, dacă se poate, să uiți că mirifica Societate îți mai bagă o dată adânc mâna în buzunarul, de obicei, găurit și aproape gol, pe care nu reușești să-l peticești sau să-l umpli de ani de zile. De ani de zile, evoluăm. Perpetuu. Constant. Fără oprire. Am atins culmi fulminante, la care, acum 25 de ani, nici nu ne-am fi gândit. Primim facturi cu antet, cu logo, cu cod de bare. Pe spatele lor, sînt înșiruite nenumăratele modalități de plată, toate conturile A.F.E.E., instrucțiuni scrise corect, fără greșeli de ortografie. Ni se pun la dispoziție numere de telefon gratuite pentru verificarea contractului sau facturilor, pentru anunțarea deranjamentelor, pentru – wow – autocitire. Ce mai! Ne-am adaptat secolului în care trăim, sîntem perfect egali cu vecinii din Occident, am devenit europeni. În condițiile astea, un preaviz de deconectare de la rețea (mai ales unul care începe cu “Stimate client,”) nu ar trebui să ne supere. Că doar angajații Societății nu-și fac decât datoria! Nu contează că datoria noastră către Electrica valorează fix 2 lei. Și nu contează nici că provine de la o factură pe care, întâmplător, am plătit-o chiar la ghișeele lor. Nu trebuie să ne întrebăm de ce chiar ei, și nu vreun ATM sau POS, ne-au lăsat în cârcă restanța pentru care tot noi mai facem un drum și ne mai pierdem timpul o țârucă. Nu, nu. Să ne bucurăm că ni se adresează civilizat, că ne tratează cu respect și să înțelegem că lucrătorii de la Electrica își fac doar datoria. Ar fi urât din partea noastră și ne-am dovedi cârcotași dacă ne-am gândi că e de-a dreptul ridicol să fii decontectat pentru 2 lei. Sau dacă ne-am imagina că restanța ar putea fi inclusă în următoarea factură. Sau că ăia de tastează stupida sumă restantă sînt oameni care posedă niște creiere utilizabile și presupus funcționale. Ale căror circuite ar trebui să-i îndemne, măcar vag, să evite redactarea unui preaviz atât de hilar și să caute o soluție viabilă. Iar argumentul că ei sînt simpli angajați, că nu ei fac legile și regulamentele, pentru mine nu stă în picioare. Mic cu mic se face mare. Nimeni nu cunoaște mai bine situația facturilor și preavizelor decât acești minusculi lucrători, care, dacă le-ar păsa și nu s-ar mai duce la serviciu doar pentru a sta la ghișeu, ar putea avea un cuvânt de spus, ar putea face propuneri, ar putea umaniza sistemul. De la ei ar trebui să pornească schimbările care ne-ar face tuturor viața mai ușoară. De la ei și de la angajații call-center-ului Societății. Care, în loc să suspine când clientul (în speță, eu; cu siguranță și alții) spune retoric: “În ce țară complicată trăim!”, ar lua în considerare propunerea și ar transmite-o mai sus, spre birourile decizionale. Că doar de-aia, cică, se înregistrează toate convorbirile! Vă-ntrebați ce propunere am făcut? Ei bine, după ce am achitat amuzanta sumă de 2 lei la oficiul poștal de la parterul blocului, am făcut uz de numărul 0800 etc. pentru a verifica ce alte pocinoage mi-au mai rezervat stimabilii. Și i-am spus femeii că sînt la zi cu cei 2 lei. “Să ne trimiteți pe fax dovada.” “N-am fax.” “Atunci scanați și trimiteți pe mail.” “N-am nici scanner. Sînt persoană fizică.” “Dar nu preluăm verbal.” “Păcat…”  Doamna: tăcere. “În ce țară complicată trăim!”, eu, după cum spuneam. Doamna: suspin profund. “Mulțumesc. O zi bună.”, tot eu. Așa că, dacă mâine nu scriu pe blog, va fi pentru că mi-au tăiat curentul, iar eu m-am încăpățânat să nu respect aberantul lor regulament de a faxa, ca-n secolul trecut, sau de-a scana, pe banii mei, dovada unei plăți ce-ar trebui să le revină, dat fiind că nu eu (nici soarta, nici automatele, nici casierii băncilor, nici Moș Crăciun) am lăsat-o pe dinafară.

 Alexandra Didilescu