Foto: Radio Tg.Mures/Raul Hategan Blog Vorbe din pălărie: C-o moarte toţi suntem datori, dar moartea poate salva viaţa altuia
Ieri la Tîrgu-Mureş s-a realizat primul transplant de cord din acest an. Cu acest prilej am aflat că numărul de donatori a scăzut simţitor. 100 de persoane aşteaptă un transplant, 30 dintre acestea fiind în stare critică.
Desigur, există nişte criterii de compatibilitate ce trebuie îndeplinite pentru ca un organ, indiferent că e inimă, ficat, rinichi, să poată fi implantat altei persoane. Dar, a spus doctorul Horaţiu Suciu, există şi o reticenţă din partea familiilor în a-şi da acordul pentru ca organele unei persoane, aflate de cele mai multe ori în moarte cerebrală, să poată fi folosite.
Eu vreau să se folosească tot ce poate fi folosit din mine. Tot, pot să-mi ia şi pielea şi părul, nu doar organele interne. Nu am nicio reținere.
Stau şi mă gândesc că ar trebui să depăşim reticenţele de acest gen, să încercăm un exerciţiu de schimbare a mentalităţii. Ştiţi ce se întâmplă cu noi după ce murim? Putrezim. Corpul nostru fizic dispare într-un morman de oase şi putreziciuni.
Iar dacă suntem în moarte cerebrală, sunt 99,999999999999% şanse să nu ne mai trezim, iar acea mică posibilitate ca noi să revenim la viaţă nu este sufiecientă, din punctul meu de vedere, pentru a ne împiedica să salvăm alte vieţi.
De fapt, nimic nu ne poate opri să facem asta. Nu am să o dau pe texte lacrimogene, pe implorări insipide, esenţialul este că tu, decedat cerebral sau ţapăn de-a binelea, nu mai ai ce să faci cu organele respective, nici familia ta nu mai are ce face cu ele. Dar sunt alţii, mulţi, care au mare nevoie de ele.
Sanda Viţelar
