Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Când vecinu’-i naș sau mire, somnul e o amintire

În Gaițele lui Kirițescu, e un moment în care cele trei harpii dau buzna la stradă, fiindcă trece mortu’. Amintiri similare am și eu din copilăria la sat, în anii ’80-’90. Recașul nu era oraș pe atunci, iar casa bunicii era fix pe principală și fix în centru. Mortu’, de orice confesiune era, n-avea altă opțiune pe ultimul drum decât să treacă pe sub ferestrele noastre. Bunica, la fel ca toate mai vârstnicele din sat, era mereu la curent cu cine-a mai plecat la cele veșnice, cu ora înmormântării și cu fondurile investite în acest eveniment. În funcție de pungă, mortul era condus cu sau fără fanfară. Evident că pentru bunica și pentru mai toți recășenii, defilările mortuare în acorduri de tubă, trombon, taragot, corn și ce-o mai fi fost acolo erau cele mai interesante. Aveau câta dinamism și solemnitate. Dricul negru, cu geamuri de sticlă, tras de doi cai negri și frumoși, niciodată acoperit complet de coroane, ca să nu obtureze priveliștea dinăuntru. Popi cu sutană, luându-și job-ul în serios și clătinând cădelnițe cu gravitate, un convoi de oameni în negru, ba triști și plânși, ba simpli curioși, abonați ai colacilor și țuiculicii de după. Și fanfara. Bărbați cu capetele acoperite, roșii la față de la atâta suflat și, vara, de la canicula insuportabilă de câmpie. Și mereu, dar mereu, tot șirul ăsta circula pe partea necorespunzătoare a drumului. Sau, cel puțin, așa mi se părea mie, care fusesem învățată să merg la cofetărie pe sens invers, ca să văd dacă-mi vine vreo mașină din față și să mă pot feri. Dar, poate, mortuarul convoi era considerat mijloc de transport omologat, deci circula pe unde trebuia. Egal. Îmi amintesc și acum germana perfectă în care bunica striga peste gard, la vecina din dreapta, că: “Hai la poartă! Se-aude fanfara!” Bunica e croată, dar vorbea încă vreo alte trei limbi. Ca mai toată lumea din satul locuit de nemți, maghiari, români, sârbi, croați. Și vecina din dreapta dădea vestea mai departe, peste gard și, în cinci minute, erau toate în fața porților, punându-și dinainte baticurile negre pe cap. Noi, copiii aflați în vacanță, ne strecuram pe lângă ele, fiindcă asemenea defilări nu prea aveam ocazia să vedem la oraș. Darămite prin Germania, de unde veneau prietenii mei de vară, emigrați mai demult! Peste șosea, se respecta același ritual, așa că și porțile de vizavi erau străjuite de femei cu baticuri negre. Tot satul apărea la stradă, odată ce fanfara lansa primul acord în liniștea rurală. Ca un fel de efect de domino pe invers. N-am înțeles niciodată semnificațiile ancestrale ale acestui spectacol. Știam că așa se face și nu i-am chestionat niciodată legitimitatea. Nici nu-mi amintesc dacă noi am ales să facem la fel când l-am înmormântat pe bunicul. Dar să pricep cu capul, cu mintea, nici vorbă. Anii au trecut și lumea a început să apeleze la mașini, s-a renunțat la fanfară, meeting point-ul e direct la cimitir, la capelă. În liniște, fără tam-tam, fără curioși. Mă rog, mai avem și azi participanți constanți la toate înmormântările dintr-un cimitir, care-și fac veacul în zonă, fiindcă mereu se lasă cu un colac și poate-un leu de pomană. Dar măcar am lăsat deoparte trăsătura demonstrativă. La toate astea m-am gândit eu duminică dimineață, când, cu cruzime indiferentă, am fost trezită la frumosul ceas 8 de o armată de cântăcioși, veniți să ia nașii de-acasă pentru, evident, o nuntă. Un acordeon răgea de mama focului în fața blocului meu și al altor 63 de familii și în vecinătatea altui bloc, locuit de alte 64 de familii. La 8 dimineața. Când eu dorm. Sau vreau să dorm. Fiindcă, în rest, mă trezesc la 6. Convoiul, nupțial de data asta, a părăsit curtea cu chiote și strigări din tinerețea bunicii, dar și cu claxoane dezacordate, ca-ntr-un secol 21 al erei noastre, bântuite de manele. Și, cu amintirea înmormântărilor din copilărie în gând, le-am dorit mirilor “Casă de piatră” printre dinți și o dimineață exact ca a mea fix atunci când viitorul lor bebeluș va fi renunțat la trezirile nocturne.

Alexandra Didilescu