Sursa foto: Alexandra Didilescu Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Aferim, Poșta Română! Stai jos, 4!
Ce mi-i și cu dragostea asta! Te arde, te mănâncă pe dinăuntru și te pocnește când și unde nu te-aștepți! În cazul meu, când înseamnă la vreo 9 luni după despărțire, iar unde fost-a Bucureștiul și hotelul la care eram cazată pe durata unui teambuilding. Și m-a pocnit pe mine o nevoie incurabilă de a-mi destăinui profundele și tulburătoarele sentimente. Am apucat primele coli de hârtie care mi-au căzut în mână și le-am umplut frenetic cu litere sincere, care dezvăluiau că iubirea-i veșnică, motor al tuturor succesurilor personale și dovadă palpabilă a teoriilor din toate almanahele de profil. La fel de frenetic m-am năpustit asupra frumușelului de la recepție, cerându-i un plic ca să sigilez pe scripta manent cu lipiciul aferent și cu saliva din dotarea personală. Cere și ți se va da! Primesc un plic elegant, pe măsura confesiunilor mele, cu un design propriu hotelului, purtându-i sigla și numele. „La Poșta Română, birjar, la Poșta Română!” – scanda inima mea, tremurând de emoție. Un ghișeu mic, de cartier, luminat cu neoane și animat de o doamnă cufundată cu ochii în monitor, pe direcție perfect perpendiculară cu fața mea transpirată de importanța momentului. Mă străfulgeră gândul ghiduș că habar n-are ce norocoasă e că a fost aleasă de Pronia să fie fericita ștampilatoare a plicului ce poartă în el dezlegarea tuturor misterelor unei inimi înflăcărate. Și câtă lumină și căldură aduce ștampila ei în viața destinatarului! Fiindcă ard de nerăbdare, cer recomandată, menționez orașul și întreb cât plătesc. Întinde mâna și, fără să-și schimbe perpendicularitatea privirii, îmi smulge comoara din mâini. Apucă un cartonaș și dă să-l completeze… Fatidic moment! A văzut plicul. „Nu merge recomandată, e reclamă” – îmi spune calm, ca și când vorbim de-o banalitate. Eu tac. Pusă față-n față cu prăbușirea tuturor speranțelor mele, îmi sugerează să bag plicu’-n plic și să-l trimit așa. Eu tac. „Deci?” – mă-ntreabă, dornică să revină la perpendicularitate. Cum să-i explic că plicul de hotel de București e o altă mărturisire esențială în mesajul pe care vreau să-l transmit?! „Păi plătesc” – zic resemnată. „Nțțțțțț, e reclamă, nu putem!” „Bine, fraților, că fluturași electorali de toate culorile și cu toate ………………… puteți trimite!” Pe asta n-am zis-o, numa’ am gândit-o. „Păi și cum s-o trimit?” – revin. „Simplă.” „Cât face?” „Un leu.” „Rămâne!” Varianta adică. Scot leu’, ling timbru’, îl aplic pe plic și scufund scrisoarea în cutie. După o săptămână, mă sună destinatarul că a primit epistola de amor… Tardiv de târziu, vorba unui distins contemporan. Îmi întâlnisem deja marea dragoste, individ domiciliat în alt oraș aflat pe raza de acțiune a Poștei Române. Da’ acu m-am fript! Îi dau semeseuri, telefoane și rendez-vous-uri la Vatra Dornei. Orice, numa’ să nu mă mai încurc cu trompețica galbenă și ai săi angajați. Morala?
A. Dai un leu, da’ știi că face. Ce face? O săptămână până la destinație.
B. Iubirea ca în almanahe nu e predestinată succesurilor, așa cum nici normalitatea nu e predestinată sistemului poștal autohton.
C. Cine-o pus Poșta Română-n drum / Ăla o fost om nebun!
Alexandra Didilescu
