Sursa foto: Alexandra Didilescu Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Curuleț în gemuleț, dragostea mea!
Astăzi povestim despre filmul „Am fost odată în America.” Nu, nu e ăla cu De Niro, nu… e ăla cu mine la 17 ani, adică prin 1999, când, voit, am fost catapultată de o bursă în țara tuturor posibilităților. Și unde a durat fix 5 minute, prin intermediul internetului, să-mi fac abonament la transport local, chiar dacă nu eram majoră și nici n-aveam buletin de Montana. Rușine să le fie americanilor că nu m-au plimbat 8 luni din cele 10 petrecute acolo pe la evidența populației, pe la finanțe, notar, medic, liceu, fotograf ca să-mi dea prețiosul act! Rușine să le fie americanilor că m-au scutit de drumuri, hârtii, declarații, cozi și pipăieli nevinovate ale răbdătorilor colegi de suferință, în așteptarea eliberării docomentelor de pe la toate instituțiile amintite! America nu-i o țară sigură! Nu plecați, dragilor, nu visați să călcați pe tărâmul făgăduinței fiindcă vă sunt puse în pericol viața, identitatea și CNP-ul. Aici e de trăit! În Românica noastră dragă și sigură. Aici, pentru un abonament de care Bubtzi al meu ar trebui să beneficieze gratuit pe măcar una din liniile de autobuz, aici stăm la coadă întâi ca să primim cererea și informații despre cum o completăm. Aici ignorăm greșelile de ortografie sau gramaticale din cerere, pentru că… nu sunt importante. Nu, cu astea ne-am obișnuit, ba le și băgăm pe gâtul Academiei! Așa că le ignorăm pentru că importantă e lista lungă de acte care alcătuiesc dosarul ce trebuie depus când candidăm pentru un abonament. Totul în numele siguranței! Da, dragilor, nu oricine se califică și se potrivește profilului unui călător pe mijloacele de transport în comun! Autobuzele și maxi-taxi-urile sunt păzite mai ceva ca Pentagonul! Că dacă ziceam Casa Albă, făceam cacofonie! Și, mamă tânără și cu codițe fiind, m-apuc, cu copilu’ la subraț, să umblu ca bezmetica între 2 joburi ale mele și niște activități extrașcolare ale lui, ca să întocmesc dosarul cu pricina. Pozează copilul, legitimează-l, ștampilează-l, declară-l, amprentează-l, că doar mândria mea de mamă nu se lasă: și pruncu’ meu merită să circule gratis cu curuleț în gemuleț, mama ei de treabă! După o săptămână, mă prezint ostenită, dar mândră, la ghișeul minuscul din centrul Tîrgu-Mureșului. De o amabilitate des întâlnită pe la toate ghișeele patriei, doamna evaluator, învestită cu invidiabila putere de a-mi descalifica pruncul, analizează dosarul, ridică ochelarii cu tot cu ochi din foi și-mi spune: „Și buletinul dumneavoastră? Trebuie o copie.” „Sigur!” – răspund, ușurată că aproape am trecut admiterea la Harvard-ul transportului. I-l ofer. „Dar e de Timișoara!”, spune doamna aproape îngrozită de îndrăzneala mea. Cum am putut fi atât de impertinentă să cer gratuitate în orașul natal al copilului, în urbea în care se școlește, se joacă și în care vreau să învețe că suntem cetățeni ai Europei și nu ai unei enclave retardate mintal și social. Am picat. Examenul. Bubtzi al meu nu prezintă destulă încredere ca să folosească transportul local. Până când eu nu mă hotărăsc să mai umblu ca bezmetica încă vreo 2 săptămâni ca să-mi schimb buletinul sau să obțin flotant. La ce să mai întreb de ce? Am pus atâtea „de ce-uri” în ultimii 15 ani de când m-am întors în țară, încât mai bine mă hotărăsc naibii odată să-mi bag… dosarul la Loteria Vizelor sau la emigrări în Canada. Cu riscul că o să fiu tratată omenește. Pentru că ăl’ mic are aproape 8 ani și încă nu-nțelege că, deși sună drăguț, chiar e trist că pentru curuleț în gemuleț ești scanat și răs-scanat, iar pentru funcții ‘nalte ajunge și-un plagiat! Și-am încălecat pe-o șa, America, dragostea mea!
Alexandra Didilescu
