Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Viața unei cheițe de cutie poștală

Și azi am uitat s-o iau din cui. Chiar am uitat. Fără să vreau. Fiindcă uneori… de cele mai multe ori, uit voit. Psihicul meu și-a dezvoltat acest sistem de autoapărare. Nu mă ating de ea pentru că urmările ar fi catastrofale pentru ziua ce abia începe. Până aș coborî de la 2 la parter, inima și-ar depăși recordul la bătăi pe minut, iar tiroida ar începe să pulseze sufocant de la stres. Dacă aș și folosi-o, drumul din casa scării până la mașină ar rezulta într-un lung și constant șir de împiedicări, ochii mei fiind răpiți doar de conținutul hârtiilor pe care le-aș tot suci de pe-o față pe alta. Așa că, pregătindu-mă să ies din casă, știu că și numai dacă întind mâna spre cuiul înfipt la o înălțime rezonabilă în perete, s-a terminat. Ar însemna că-mi asum să-mi umplu de dimineață capul cu cifre, sume, date, scadențe, care îmi rămân apoi înfipte-n creier și pe retină și-mi bruiază orice tentativă de zâmbet sau bună-dispoziție. Nu doar în ziua respectivă, ci în tot intervalul care desparte momentul fatidic de cel al salariului. Prin urmare, în mai toate diminețile, eu și ea jucăm un soi de-a v-ați ascunselea, ca între adulți și copii. Ea stă nemișcată, la vedere, iar eu mă fac că n-o observ, preocupându-mă de șireturile, fularul, ghiozdanul sau mucii lui Bubtzi. Știu că e acolo, știu și că n-ar fi decât o chestiune de miime de secundă să cad în contactul vizual pe care mi-l propune prin atitudinea ei fermă și tăcută. Mai știu și că i-ar face o imensă plăcere, exact ca unui copil, s-o privesc, să-i zâmbesc și s-o închid apoi în palma mea, s-o țin puțin la căldură în buzunar și s-o ajut să facă ceea ce-și dorește să facă, ceea ce e menită să facă. Dar nu mă pricep la jocuri de copii. Nu în situațiile astea. Nu când argumentul “portmoneul e aproape gol” câștigă lupta care se dă mereu în capul meu între „îmi asum” și „n-am chef să-mi stric ziua.” Oricum îngrijorarea există. E acolo, clipă de clipă. Mă trezesc cu ea și adorm cu ea, prezentă, omniprezentă, undeva în magazia mea de informații uzuale. Cablul e pe 7, telefonul pe 10, lumina cam tot așa, gazul nici nu mai contează. Toate, mult după scadențele oficiale. Datele astea sunt limitele până la care, dacă nu plătesc, mă întorc la ipostaza de om al cavernelor. Și nu le pot uita, n-am cum. Mi s-au întipărit mai ceva ca Tatăl nostru și ronțăie silențioase și mecanice din neuronii mei cu gust și miros de ars. Dar, pentru că oricum n-am soluții, prefer să nu știu și sumele. Fac echilibristica asta psihică până când arde, până când trebuie să rezolv cumva situația, până când, în cazul cel mai fericit, îmi intră banii. Nici atunci n-o dau jos din cui cu prea multă plăcere. Dar mă simt ceva mai sigură, mai îndrăzneață. Sau, mai degrabă, ceva mai hotărâtă. Adică „hai s-o facem și pe asta, să ne scăpăm.” Eu știu că, după ce efectuăm ritualul, vom reintra în silenzio stampa. Ea însă e fericită. Mai-mai că se leagănă de bucurie când mâna mea se îndreaptă spre cuiul ce-i servește drept cămin. O simt cu freamătă și roșește de emoție cât o strâng în palmă, până ajungem jos, la parter. Cu dinții la vedere, ochește încuietoarea și nu dă greș niciodată. Se răsucește aproape fără ajutorul meu și, cu ușurință, ridică ușița. Teancul de plicuri năvălește afară, ca turcii în Moldova. În semn de dispreț, le las să se prăbușească pe ciment. Pe ea o abandonez o vreme în matca ei, singurul loc unde se simte completă și perfect mulțumită. Îi fac această plăcere pentru că știu că, o lună de zile, a răbdat cuminte, abandonată și ignorată, atârnând de cuiul din perete. Și, indiferent cât de silă mi-ar fi și cât de mult mi-ar plăcea să depășesc rapid momentul deschiderii facturilor, simt cum inima mi-e invadată de milă și de întrebarea: „Ce vină are ea?”. Și-n timp ce adun de pe jos plicurile împrăștiate și le deschid, controlându-mi respirația, ochii mi se umplu de lacrimi la gândul că îmi doresc din tot sufletul să pot s-o fac mereu fericită pe ea, biata mea cheiță de la poștă.

Alexandra Didilescu