Bob Marley – ar fi împlinit 70 de ani…
Robert „Bob” Nesta Marley (n. 6 februarie 1945; d. 11 mai 1981) a fost un cântăreț, compozitor, chitarist și activist jamaican. El este cel mai cunoscut interpret de muzică reggae, și este privit ca un profet al mișcării Rastafari.
Printre cele mai cunoscute cântece reggae ale lui Marley sunt ‘”I Shot the Sheriff„, „No Woman, No Cry„, „Three Little Birds„, „Exodus”, „Could You Be Loved„, „Jamming'”, „Redemption Song„, și „One Love„.[1] Legend, compilația de cântece ale lui Bob Marley lansată post-mortem, este cel mai bine vândut album reggae al tuturor timpurilor, cu mai mult de 25 de milioane de exemplare.
Sursa foto : bobmarley.com
Robert Nesta Marley, nascut în Nine Miles (Rhoden Hall, Saint Ann) o mică localitate în nordul insulei Jamaica, din Marea Caraibe, era fiul lui Cedella Booker, jamaicana de 18 ani şi a lui Norval Marley, căpitan britanic de 50 de ani. Norval s-a dezis de fiul său, de teama unei retrogradări. La sfârşitul anilor 50, Bob s-a mutat cu mama sa la Kingston, capitala unde locuitorii din zonele rurale veneau în speranța îmbunătățirii vieții lor. Din nefericire, pentru majoritatea, destinul în capitală însemna periferii sărace. Bob a crescut în această ambianță, unde împreună cu un prieten pe nume Neville O’Riley Livingston (Bunny) au început să compună și să cânte melodii. Amândoi erau influențați de muzica pe care o ascultau la radio, muzica transmisă de posturile din SUA (Ray Charles, Curtis Mayfield, Brook Benton sau Fats Domino, şi deasemeni grupul The Drifters- foarte popular în Jamaica). În paralel, Bob a găsit de lucru la o turnătorie, unde a suferit un accident de muncă – arsură la un ochi. Atât Bob cât și Bunny au primit ajutor în muzică de la Joe Higgs, un cântăreț care-și câștigase deja o faimă în Jamaica dar ca să-și asigure existența, dădea și ore de muzică începătorilor. Într-una dintre aceste ore, Bob si Bunny au cunoscut un alt tânar muzician, Winston Hubert McIntosh (Peter Tosh). In 1962 Bob Marley a participat la o audiţie pentru producător muzical Leslie Kong. Acesta, impresionat, i-a invitat în studio să înregistreze câteva melodii. Anul următor Bob şi-a dat seama că cea mai bună cale pentru a-şi îndeplini visul era să–şi facă o formaţie. Le-a împărtaşit ideea lui Bunny şi Peter şi toţi trei au format „Wailing Wailers”. Noua formaţie a câştigat simpatia percuţionistului rastafari Alvin Patterson, care i-a prezentat producătorului Clement Dodd. La mijlocul anului 1963 Dodd a văzut formaţia Wailing Wailers şi s-a hotărât să promoveze grupul. Au lansat primul lor single, „Summer Down”, la casa de discuri Coxsone la sfârşitul lui 1963. Formaţia originală era compusă din Bob, Bunny, Peter, Junior Braithwaite şi doi corişti, Beverly Kelso şi Cherry Smith.
În vara anului 1971 Bob a acceptat invitaţia lui Johnny Nash de a-l acompania în Suedia, ocazie cu care a semnat un contract cu CBS, casa de discuri a cântăreţului american. În primăvara lui 1972 The Wailers au aterizat în Anglia pentru a face promoţie discului „Reggae on Broadway”, dar nu au avut prea mult succes. În disperare de cauza, Bob a vizitat studiourile de înregistrare Island Records, care au fost primele interesate de muzica jamaicană, iar aici l-a întâlnit pe Chris Blackwell. Blackwell îi cunoştea pe The Wailers şi le-a oferit 4 milioane pentru a înregistra un album în condiţiile celor mai avansate tehnici de care studioul dispunea. Acest prim album a fost „Catch A Fire”, promovat puternic. Discul nu a fost un succes imediat, iar muzica şi versurile lui Bob pline de încărcătura socială, erau ceva cu totul diferit de ceea ce se cânta pe atunci în Europa. Island a promovat un turneu al grupului prin Anglia şi SUA, ceea ce era altă noutate pentru o formaţie de reggae. The Wailers au cântat în Londra în aprilie 1973 şi trei luni mai târziu grupul s-a reintors în Jamaica. Bunny a părăsit viaţa muzicală, abandonând grupul înainte de turneul în SUA. În locul său intră Joe Higgs, vechiul profesor de muzică a celor de la The Wailers. În SUA au participat la câteva concerte ale lui Bruce Springsteen şi Sly & The Family Stone, principalul grup cu muzicieni de culoare din State la acel moment.
Bob Marley era pe atunci un activist non-politic în Jamaica, un muzician consacrat, un susţinător al mişcării rastafari. Bob Marley a hotărât să dea un concert gratuit în Parcul Eroilor Naţiunii din Kingston, pe 5 decembrie 1976, cu intenţia explicită să promoveze pacea. După anunţul concertului, guvernul convoca alegeri pentru 20 decembrie. În ziua de 3 decembrie, două zile înainte de “Smile Jamaica”, Bob, soţia sa Rita, Lewis Griffith şi managerul Don Taylor au fost răniţi într-un atentat cu armă, provocat de nişte necunoscuţi, deşi se presupunea că însăşi CIA fusese implicată în această lovitură. În interiorul casei din 56 Hope Road, Jamaica, Bob a fost rănit de focurile de arma trase, în piept, foarte aproape de inimă şi la un braţ; soţia sa Rita la cap , Lewis Griffith în stomac iar managerul Don Taylor a fost de asemeni spitalizat deoarece s-a aflat pe linia focurilor de armă. Din fericire recuperarea a fost completă. Două zile după atentat, Bob şi-a improvizat o platformă pe care a cântat. Când a fost întrebat pentru ce, el a răspuns: “ Oamenii care trăiesc şi încearcă să facă această lume mai rea nu-şi permit nici o zi liberă, cum aş putea eu să-mi iau una când încerc să fac puţină lumină în obscuritate? “ A fost ultima reprezentaţie a lui Bob în Jamaica pentru următoarele 18 luni. Temându-se de un alt atentat, a părăsit insula şi a plecat să trăiască la Londra. Acolo a înregistrat următorul album, „Exodus”, unul din cele mai importante din cariera sa şi din reggae.
contactmusic.com
Lansat în vara aceluiaşi an, „Exodus” a consolidat statutul internaţional al grupului , rămânând în topul din Marea Britanie timp de 56 de săptămâni şi având 3 single-uri – „Waiting In Vain”, „Exodus” şi „Jamming’” – ca mari succese mediatice. În 1978 grupul a obţinut un nou succes cu „Kaya”, care a reuşit să ocupe locul patru în Anglia în săptămâna imediat următoare lansării. De pe acest album au fost scoase două single-uri, „Satisfy My Soul” şi „Is This Love?”. În aprilie 1978 se întoarce în Jamaica pentru „One Love Peace Concert”. A fost tot atunci invitat la sediul ONU în New York pentru a primi Medalia Păcii iar la sfârşitul anului Bob a plecat într-o călătorie în Africa pentru prima dată, unde a vizitat pentru început Kenya şi apoi Etiopía, locul spiritual al mişcării rastafari. Grupul abia terminase un turneu prin Europa şi SUA. Acest turneu i-a servit ca material pentru al doilea album live „Babylon By Bus”. „Survival”, al nouălea album al lui Bob Marley cu Island a fost lansat în vara lui 1979. Includea „Zimbabwe”, un imn pentru Rodesia, care îşi câştigase libertatea, alături de „So Much Trouble In The World”, „Ambush In The Night” şi „Africa Unite”. Cum indică şi coperta care conţinea drapelele naţiunilor independente, „Survival” a fost un album omagial pentru cauza panafricană. În aprilie 1980, formaţia a fost invitată oficial de guvernul recent eliberatei Zimbabwe pentru a cânta la ceremonia dedicată independenţei noii naţiuni . Următorul disc al grupului, „Uprising”, a fost lansat în mai 1980 şi a avut un succes imediat cu „Could You Be Loved?”. Albumul mai conţinea şi „Coming In From The Cold”, „Work” şi faimosul „Redemption Song”. The Wailers au pornit în cel mai mare turneu european, sfidând orice record de asistenţă. Agenda includea un concert pentru 100.000 de persoane la Miláno, cel mai mare din istoria grupului. Bob Marley & The Wailers erau grupul cu cel mai mare turneu din acel an. „Uprising” figura în toate topurile din Europa. Era o perioadă de maxim optimism şi îşi făceau planuri pentru un turneu în SUA în compania lui Stevie Wonder, la sfârşitul anului .
americanstudiesmediacultureprogram.wordpress.com
După terminarea turneului european, Bob Marley şi grupul porniră spre SUA. Bob planificase doua concerte în Madison Square Garden, dar se îmbolnăvi grav. Cu trei ani înainte, în Londra, s-a rănit la un deget de la picior în timp ce juca fotbal. Rana netratată s-a dovedit a fi cancerigenă şi cu toate că a tratat-o apoi în Miami, a continuat să se extinda. În 1980, cancerul începuse să se propage prin tot corpul lui Bob. A putut să-şi controleze boala timp de opt luni făcând tratament la clinica doctorului Joseph Issels, în Baviera. Tratamentul lui Issels stârnea multe polemici pentru că folosea numai remedii naturale. Pentru un timp au părut că sunt eficiente, în cazul lui Bob. La începutul lui mai, părăsea Germania pentru a se întoarce în Jamaica, dar nu a reuşit să-şi termine călătoria.
Bob Marley a murit într-un spital din Miami la 11 mai 1981. Cu o lună înainte, Bob fusese decorat cu Ordinul de Merit al Jamaicăi, a treia mare onoare a naţiunii, ca semn de recunoaştere a inestimabilei sale contribuţii aduse culturii acestei ţări. Pe 21 mai 1981, onorabilului Robert Nesta Marley O. M. i se făceau funeralii oficiale din partea poporului jamaican. După funeralii corpul lui Bob a fost înmormântat în satul său natal, Nine Miles, ăn nordul insulei, unde se odihneşte într-un mausoleu. Bob Marley a murit la 36 de ani. .
In 2005, Rita Anderson, văduva lui Marley, a scris o biografie („No Woman, No Cry”) în care l-a criticat dur pe cel care i-a fost soţ. După Rita, perechea locuia într-o colibă, Bob avea doar o pereche de indispensabili, pe care ea îi spăla în fiecare noapte. De asemeni, a afirmat că steaua reggae avea nenumărate amante în Kingston şi nenumăraţi copii cu acestea, lista descendenţilor lui Bob fiind imensă; în 1968 a avut un fiu, Ziggy Marley, cu Rita Anderson, în 1970, a avut un fiu numit Robbie cu Lucille Williams, una din “logodnicele sale “ în Trench Town. Janet Hunt l-a născut pe Rohan Marley (viitorul soţ al lui Lauryn Hill). Numeroasele sale călătorii la Londra au adus-o şi pe Karen Marley, fata unei englezoaice pe nume Janet Bowen. O jamaicană născută în Barbados, Lucy Pounder, l-a avut cu Bob pe Julian Marley. O altă logodnică, campioană caribeană de ping pong Anita Bellnavis, a devenit mama lui Kymani Marley. În 1975, Cindy Breakspeare, care era pe punctul de a deveni Miss Mundo, l-a născut pe Damian Marley. O altă “logodnică “ era actriţa Esther Anderson, care a fost şi cu Marlon Brando şi Chris Blackwell.
Toate aceste afirmaţii nu au convenit guvernului jamaican, mai ales că Anderson a anunţat că dorea deshumarea trupului soţului său pentru a-l înmormânta la Shashemene, în Etiopia, unde împăratul Haile Selassie a cedat o suprafaţă pentru rastafarii jamaicani care sunt rezidenţi în această localitate. Relaţia dintre guvernul jamaican şi Anderson era critică, mai ales ca guvernul îl considera pe Bob un idol şi o puternică atracţie turistică pentru străini. De asemeni, casa muzeu a lui Bob era şi ea o reclamă pentru insulă. Departe de a aplana neîntelegerile, Anderson a reamintit guvernului ca în ţara sa natală, în Jamaica, Bob a fost împuşcat în casă şi a trebuit să se autoexileze. “Bob ar fi preferat să se odihnească în continentul african decât pe o insulă unde strămoşii săi au fost luaţi şi folosiţi ca sclavi.” a concis văduva lui Bob.
Bob Marley a avut 12 copii: trei cu soția sa, Rita, doi adoptați din foste relații ale Ritei ṣi restul de 7 cu alte femei.
- Sharon, 23 noiembrie 1964, din o fostă relație a Ritei;
- Cedella, 23 august 1967, cu Rita
- David „Ziggy”, 17 octombrie 1968, cu Rita;
- Stephen, 20 aprilie 1972, cu Rita;
- Robert „Robbie”, 16 mai 1972, cu Pat Williams;
- Rohan, 19 mai 1972, cu Janet Hunt;
- Karen, 1973 cu Janet Bowen;
- Stephanie, 17 august 1974; din o fostă relație a Ritei
- Julian, 4 iunie 1975, cu Lucy Pounder;
- Ky-Mani, 26 februarie 1976, cu Anita Belnavis;
- Damian, 21 iulie 1978, cu Cindy Breakspeare;
- Makeda, 30 mai 1981, cu Yvette Crichton.
Sursa : http://goo.gl/WzU5gV
Sursa foto : funmozar.com
