Unirea Principatelor Române – 24 ianuarie 1859

Publicat de radiomures, 24 ianuarie 2015, 09:25 / actualizat: 3 februarie 2015, 19:49

În fiecare an la 24 ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române din anul 1859 – numită şi „Mica Unire”, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voinţă politică a celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, prima etapă în crearea statului unitar român modern.

Unirea celor două principate a început practic în anul 1848, atunci când s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

A urmat apoi Războiului Crimeii (1853 – 1856), în urma căruia Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus. În anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris, finalizată cu o Convenţie, încheiată la 7/19 august, care s-a referit şi la problematica românească. Astfel, printr-un act internaţional care ţinea cont doar parţial de voinţa românilor, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Pe baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora funcţionaseră cele două ţări române până atunci. Desigur că reglementările au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion profrancez, care să contracareze influenţa Rusiei.

Practic Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituţii comune la Focşani – Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie – abolirea monopolurilor şi a privilegiilor de clasă.

Deşi au existat şi voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând temeri că desemnarea Bucureştiului drept capitală va face ca Moldova să-şi piardă din influenţă, divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858 au demonstrat dorinţa de unire a populaţiei.

A urmat toamna anului 1858, când în principate a început organizarea alegerilor pentru domnitor.

La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, şeful partidei unioniştilor moldoveni.

În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie, locţiitorii domneşti erau antiunionişti, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că bucureştenii au fost mobilizaţi pentru a susţine candidatura lui Cuza.

În şedinţa din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate,

stârnind mânia Porţii Otomane și a Austriei, care au considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul actului nu se prevedea ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane distincte.

Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de către marile puteri pe parcursul domniei sale.

În anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.

Constituția adoptată la 1 iulie 1866, consfinţeşte denumirea oficială România iar la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România.

Harta principatelor romanesti 1856 – sursa: istoria.md

Alexandru Ioan Cuza, artizanul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol.

Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad. A învăţat până în 1831 la Iaşi, la pensionul condus de francezul Victor Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.

În anul 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840.

La 30 aprilie 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca) (fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza) şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.

În timpul Revoluţiei de la 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza, însă acesta a reuşit să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania.

A participat, de asemenea, la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.

Ulterior devine preşedinte al judecătoriei Covurlui între 1849 – 1851 şi 1855 – 1856, director al Ministerului de Interne – în 1851, primind în această perioadă şi rangul de vornic.

La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş.

Ca formă de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însă, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi a primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.

După domnie a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din cel moment.

Ulterior Cuza este răpus de boală şi se mută la Florenţa, însă moare la Heidelberg unde plecase la tratament, pe 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.

Este înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Răzvan Moceanu

RADOR

sursa foto : trilulilu.ro