Sursa foto: Alexandra Didilescu Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Vorbește-mi ca jazz-ul și lasă-mă s-ascult
“Eu nu plec, fiindcă mai am de schimbat una-alta pe-aici.” – îmi spune firesc, verificând lasagna din cuptor. Vorbeam de posibilitatea emigrării, după cei aproximativ 30 de ani petrecuți în țară. În așteptarea momentului în care vom putea spune că e bine. Că e liniște. Că e normal. Ceea ce încă nu s-a întâmplat. Parcă atunci când sîntem numai noi, prăpăstiile ce ne despart de o viață ca lumea par mai puțin adânci. Dar când, de peste granițe, se întoarce un vechi și bun prieten, ele se cască nesfârșite la simplul gând că în Copenhaga sau Amsterdam străzile vuiesc a culoare și viață de mai bine de 10 ani. În timp ce la noi, ideea unui band de jazz sau pop, cablat în zona Ceasului cu flori, fără scenă și sonorizare de No Mercy, ar ridica multe sprâncene și ar naște eternul înțelept și profund oftat edilitar “Da’ cum? Și pentru ce?” Aceeași vizită a vechiului prieten prilejuiește și invitația la lasagna, pentru că: “Hai, întreab-o dacă nu e vreun club în oraș unde putem asculta ceva live. Jazz…” Râzând de firescul așteptărilor și de nepotrivirea cu realitatea laolaltă, o sun și-mi spune: “Uite cum facem. Mâine seară, la noi, pentru o porție de lasagna și un concert de sufragerie.” Râd din nou, de drag și de bucuria că există oameni suficient de nebuni ca să facă viața colorată și spontană. Oameni care rup rutina și închistările prin dragostea de ceea ce fac. Oameni care, deși le pot avea, n-au nevoie de prețiozitățile unui afiș, public numeros, context oficial ș.a.m.d. pentru a trăi și prilejui o seară de suflet. În care părem să ne cunoaștem din copilărie, vorbim încălecându-ne ideile pentru că sîntem tot mai de acord unii cu alții și avem tot mai multe argumente de adus subiectelor luate la puricat, bem câte-un pahar cu vin și râdem zgomotos, invidiem străinătățurile și ironizăm oferta culturală locală, ne simțim liberi și gâtuiți în același timp. Și ajungem la momentul concertului de sufragerie. Când se aude primul acord și vorbele amuțesc. El la pian, ea cu vocea transformă cămăruța într-un tărâm în care nu mai există nimic altceva decât muzică. Noi doi, în șosete, pe canapea, ascultăm cuminți ca doi copii care n-au văzut niciodată un montagne-rousse. E și spaimă, e și curiozitate, e și nerăbdare, e și un soi de împotrivire. Fiindcă eu nu plâng. Sau dac-o fac, o fac unde nu mă vede nimeni, când nu mă vede nimeni. Și aici, fiind lumină, n-aș vrea să zică oamenii că-s mironosiță. Dar e atât de bine. E atât de pace. Și muzica-mi ajunge până la fiecare celulă anatomică. Închid ochii și-mi sprijin capul de palmă, ușor aplecat spre dreapta. Vocea ei și pianul lui îmi scormonesc fiecare amintire bună sau tristă, fiecare dorință împlinită sau rămasă la stadiul de vis, fiecare gând legat de prezent sau viitor. Vocea ei și pianul lui mă fac să redescopăr ceea ce alergătura zilnică mă face să uit: senzația că dacă mi-aș despica acum pieptul, aș putea să-mi ating sufletul. Fizic. Să-l simt în palmă, să-l mângâi sau să-l modelez ca pe plastilină. Așa că le las să curgă. Lacrimile. E treaba lor ce fac. Sînt la fel de libere ca mine în clipa asta. Care-aș vrea să nu se mai termine. Fiindcă momentele astea sînt atât de rare. Și ne lipsesc atât de mult. Momente care ne apropie de noi înșine și de ceilalți. Momente pe care nu ni le poate lua nici minciuna, nici corupția, nici incultura, nici boala, nimic. Momente care, până la urmă, ne fac să vrem să nu plecăm și să-ncercăm să schimbăm una-alta pe-aici.
Alexandra Didilescu
