Ziua Mondială a Dansului cu Ulpia Popa

Juriul s-a uitat la ea, fetița de nici zece ani și a conchis: „În sfârșit un copil perfect!”, „Copilul perfect” care a ales Baletul sau poate Baletul l-a ales pe el!? Au urmat: școala maestrului Cornel Patrichi, Opereta din București, Teatrul „Constantin Tănase” și Teatrul „Puccini” din Florența”. Acolo, în Florența, adorată de italieni, continuă să respire în ritmul dansului, ca profesoară de mișcare scenică și balet, ca regizor artistic, iar când i se face dor de locul natal, vine în România cu spectacolele Companiei „Catalyst”.Această minune de om și de artist răspunde la numele Ulpia Popa.

<Reporter (Margareta Pușcaș): De obicei nu mă leg de numele sau prenumele interlocutorilor mei, dar tu ești o excepție, Ulpia. Ulpia de lângă Ulpia Sarmisegetuza, Ulpia de la Petroșani unde… nu se face coregrafie.

Da, la Petroșani nu se face coregrafie. Din păcate n-am stat prea mult în Petroșani pentru că, fiind oraș minier, părinții mei s-au gândit că e mai bine să ne mutăm la Brașov. După Brașov a urmat Buzăul. Erau vremuri liniștite pe-atunci.”

Reporter: Cum a intrat baletul în viața ta?

Aveam nouă ani și jumătate deci foarte puțin înainte de clasa a IV-a și mergeam la Casa Pionierului din Buzău să iau lecții de balet. Într-una din zile, m-a întrebat mama: -Știi, n-ai vrea să studiezi la Liceul de Coregrafie (avea ea un coleg de serviciu a cărui soră era deja la Coregrafie, la București )? „-Da, sigur că mi-ar plăcea”! am răspuns eu cu mare entuziasm, la gândul mai mult de a merge în alt oraș, de a avea alți profesori. Am dat examen-multe examene medicale, de sânge, encefalograme, eletrocardiograme-și după ce am auzit „În sfârșit un copil perfect!” eram sigură că am reușit. Țopăiam toată ziua fără să-mi mai pese de nimic. Primul spectacol pe care l-am vazut a fost „Giselle”, eram în a IV- a. Mi s-a lipit de suflet-ca poveste, ca personaje și roluri-l-am și dansat în anul I de liceu, la sfârșitul anului. „Giselle” e baletul romantic prin excelență. După „Giselle” au urmat variațiile din „Don Quijote”, „Frumoasa din Pădurea Adormită”, „Lacul Lebedelor.””

Reporter: Părinții veneau des la București, să te vadă pe scenă?

Nu au fost numai ei! A fost și o mătușa de-a mea, au fost prietenii, colegii mei. Noi invitam părinți, frați, surori. Ne făcea mare plăcere să îi avem ca participanți la ceea ce făceam noi, dar cred ca pe mulți îi invitam la un „act cultural”, la ceea ce înseamnă coregrafie, la ceea ce înseamnă Balet. Spuneam: ” -Haideți să vedeți ce se întâmplă în Frumoasa din Pădurea Adormită!”, nu spuneam “-Haideți să vedeți ce fac Eu”. “-Și tu esti în spectacol?” “Da, sunt și eu. Este și X,este și Y.”

Reporter: Nu existau orgolii?

Existau orgolii, sigur că existau dar era orgoliul acela de a face ceea ce îți place, de a face ceva deosebit (pentru că se întâmpla ceva deosebit!). Primul meu contract a fost cu Teatrul „Constantin Tănase”, un spectacol pe partea coregrafică realizat de Cornel Patrichi; un specatcol de două ore în care participau actori, cântăreți și Corpul de balet. Ne-am dus în turneu la Cairo, apoi am avut un alt contract în Grecia, la Athena. În Italia am dansat la Florența, după care am dansat la San Remo. Când am plecat în Italia mama mi-a spus: „-Nu te mai întoarce!” Nu am luat-o foarte în serios. Acolo, în Italia, am reîntâlnit o fostă colegă de școală care rămăsese deja cu doi ani în urmă și m-a întrebat: „-Mă, tu nu vrei să râmâi?” m-a întrebat. „-Nu știu, să vedem. Mă gândesc.” Pe de o parte îmi răsuna încă în minte ce mi-a spus mama, pe de alta întrebarea ei. Eram perfect conștientă că rămânând maestrul Patrichi, care și-a pus obrazul pentru mine, va avea cel mai mult de suferit. Trebuia să aleg și… am ales!

Reporter: Ai ales Italia, ai ales Florența…

Am ales Italia, am ales Florența și acum sunt tot în Italia și tot în Florenta, la Teatrul “Puccini” Locuiesc cu chirie, într-o casă cu copiii mei, cu două pisici care se numesc „Romeo” și „Julietta”, dar rezidența mea e la Teatrul „Puccini”. Intru în teatru dimineața și ies noaptea târziu.”

Reporter: Faci coregrafii?

Nu,lucrez foarte mult pe mișcare scenică; cu studenți, cu copii, cu adulți, la școala de teatru care este în incinta Teatrului „Puccini”. Îmi place, iubesc mult ceea ce fac. Cred că la zece ani am făcut alegerea ce mai bună pentru mine!” >

Margareta Pușcaș/Evelina Racoțean