Foto: Radio Tg.Mures/Raul Hategan Blog Vorbe din pălărie: Taxatoarele din autobuz par a avea o viaţă interesantă
De câte ori mă urc într-un autobuz în care este o persoană care vinde biletele, alta decât şoferul, mă gândesc dacă acele doamne, domni am văzut mai puţini, nu se plictisesc să stea cât e ziua de lungă în bus, să facă acelaşi traseu şi să vândă bilete. Mă preocupă acest subiect, al taxatoarelor, deoarece îmi imaginez că nu e tocmai uşor ce fac ele. Pe lângă plictiseala inerentă, cred, unei astfel de munci, mai intervin o serie de factori. Vara mori de cald şi inspiri mirosuri, de-a dreptul pestilenţiale în unele cazuri, ale călătorilor, iarna stai cu geacă, pătură, căciulă şi mănuşi să nu degeri, ca să nu mai vorbim că bunul-simţ nu este trăsătura caracteristică a majorității celor care folosesc mijloacele de transport în comun de la noi.
Aşadar, interesată fiind de subiect, am decis să fiu atentă la doamnele, domnii uneori, care se îndeletnicesc cu vânzarea biletelor în autobuz. Prima observaţie pe care am făcut-o a fost că aceste persoane au tot timpul ceva de făcut. Staţiile reprezintă momentele de activitate intensă, pentru că atunci se urcă pasagerii şi trebuie să dea bilete, să încaseze banii şi să dea rest. Apoi, am observat că au nişte foi, de evidenţă cred, pe care tot timpul notează câte ceva. Minutele dintre două staţii sunt dedicate de cele mai multe ori convorbirilor telefonice sau socializării cu cunoştinţe care urcă în autobuz. La acest ultim capitol, o doamnă taxatoare cu care am călătorit de mai multe ori cred că este expertă. Nu a fost cursă să nu o văd povestind cu cineva cunoscut sau mai puţin cunoscut. Spun mai puţin, pentru că o dată m-a ţinut şi pe mine la poveşti, pe tema pălăriilor mele, cam jumătate de drum. Unele doamne taxatoare sunt pline de sfaturi utile, mai ales în privinţa curselor de autobuz.
Sigur, nu sunt tot timpul cele mai diplomate în furnizarea acestora călătorilor care s-au urcat în maşina greşită, da’ ce să-i faci, stres este peste tot, aşa că trebuie să fim înţelegători. Punctul culminant pare a fi sosirea controlorului, care trebuie să semneze foicica aceea pe care taxatoarele tot notează fel de fel de lucruri. Am surprins, nu o dată, priviri panicate în ochii lor în aceste momente, dar am observat şi unele priviri complice, al căror sens încă nu am reuşit să-l desluşesc. Astfel, chiar dacă la prima vedere taxatoarele par pironite în scaunele lor, după o observaţie atentă, ele par a avea o viaţă destul de interesantă.
Sanda Viţelar
