Sursa foto: Alexandra Didilescu Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Așteptând să se termine așteptarea
Încă un capitol din nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi. Despre așteptare versus așteptări. 6 dimineața, o sâmbătă de octombrie, o benzinărie goală, doar eu, pompele și Bubtzi în mașină. Din patriotism subconștient sau inconștient, alimentez mereu la Petrom. Chit că și aici e lungă povestea, dar trecem peste. Momentan. Intru, dau bună-dimineața și spun: “Pompa 1, vă rog.” „Așteptați puțin”, vine răspunsul. Scanez cu privirea interiorul benzinăriei. Gol pușcă, ar spune Andersen. „Pompa 1 ați spus”, mă trezește vocea matinală a casieriței. „Da, vă rog. Și o rovinietă.” „Pentru rovinietă trebuie să mai așteptați.” „Aha! Ce?” „Să vină colega de la toaletă.” „Aha.” Plătesc motorina și mă pun pe așteptat în fața vitrinei cu croissante. Care declanșează automat amintirea anului 1998 când, la Strasbourg, i-au furat lu’ tata valiza în care ținea toate pașapoartele copiilor din trupa de teatru. Și pijamaua roz cu Nikee cu 2 e, pe care i-o cumpărase mama special pentru călătoria aceea. Hai că Nikee cu 2 e mai înțelegeam în vremea aia, da’ roz… Eh, mama! Egal. În ziua urmând nopții teribilului jaf, am așteptat cam o oră în holul Primăriei Strasbourg până când ne-au fotografiat și ne-au eliberat un soi de pașaport colectiv, ca un papirus atașat de pașaportul lu’ tata, cu care ne-am întors fără griji în țară. Și eram vreo 20 de copii. Aud ca prin vis apa la toaletă, ridic capul din croissante și mai rostesc un “Bună-dimineața!” către doamna revigorată. „O rovinietă, vă rog.” „Să așteptați acolo-n spate, puțin, vă rog!” Deznădăjduită zic: „Păi și doamna m-a pus s-aștept.” „Da’, eram la toaletă, doar puțin să așteptați.” Ridic din umeri și mă gândesc la celebrele replici din filmele americane, gen: „Define puțin.” Îndrăznesc, aproape șoptit, aproape pentru mine: „Dar mi-e copilul singur în mașină, și e 6 dimineața, și… nu mai e nimeni aici. Cât și ce aștept?” O avalanșă de răspunsuri semi-inteligente, semi-lătrate năvălesc asupra urechilor mele, pe două voci: „V-am rugat…”, „Toaletă…”, „Eu cu casa, ea cu rovinietele…”, „Și noi avem copii…”, „Nu trebuie să fiți așa!”, „Să așteptați puțin!” Îmi vine să râd și să urlu în același timp. Fiindcă da, sîntem într-o pereptuă așteptare. A civilizației, a timpului care mai tre’ să treacă după Revoluție, a schimbării mentalității, a salariilor bune, a unui Guvern normal și treaz, la propriu, a intrării în spațiul Schengen, a benzinăriilor de pe autostrăzi – hahahha – a autostrăzilor, a modernizării tuturor școlilor și a conceperii unui sistem de învățământ viabil și constant, a condițiilor decente prin spitale, a punerii în practică a mult utilizatei sintagme “standarde europene.” Și câte și mai câte… așteptări. Călcând accelerația prin bezna dimineții, cu rovinieta – măr al discordiei în buzunar – mă gândesc cât de mare poate fi diferența între singularul așteptare și pluralul așteptări. Cel puțin la noi, ăștia, bipezii de România. O vorbă zice că e mai sănătos să nu ai așteptări ca să nu fii dezamăgit. Hmm… Oare e posib…. Frânez brusc, bot în bot cu sensul giratoriu de după Ungheni! Lămpile solare nu duc până dimineața, mai ales toamna, iarna și primăvara, așa că nu e luminat. Măi, să fie, nu m-așteptam!
Alexandra Didilescu
