Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Aviz presei! Acum, GRATIS! Zăvor de pus pe Zăvoranu și pe toți de-același soi

De când mă știu, am avut curiozități vizavi de viața celorlalți. Da’ nu din categoria cine cu cine ce a mai făcut sau cine cui ce i-a mai dat/luat. Nu. Curiozități vizavi de cum e să fii altcineva. Cum se trezește altul, cum își încalță papucii de casă, ce face mai întâi: pune de cafea sau se spală pe dinți, deschide netul sau televizorul, nu deschide nimic, ci doar se uită pe fereastră. Apoi despre cum e să ai un loc de muncă total diferit de cele pe care le-am avut sau am eu. Despre cum e să te duci pe 8 fix la serviciu și să stai într-o gheretă sau într-un ghișeu 8 ore, cu o pauză de prânz de juma de ceas. Despre ce faci în acele 8 ore, dacă te bat pantofii, dacă ai secrete cu colega de incintă. Despre cum e să n-ai program fix și să reușești să te întreții din exact ceea ce te pasionează mai mult. Dacă ai sau nu gânduri despre cât e de mare lumea asta, dacă ești mulțumit cu viața pe care o duci sau vrei mai mult, mai altceva. Trebuie să recunosc, însă, că toate exercițiile de imaginație pe care le-am făcut vreodată în această privință au pălit în fața evenimentelor din ultimele zile. Mai precis, în jurul întregului tam-tam prilejuit de moartea mamei Oanei Zăvoranu. Ca să ne-nțelegem din start, n-am urmărit niciodată subiectul, dar, ca orice român-victimă-a-presei-deprofesionalizate, știam că fetele-cochetele nu se-nțelegeau. Sau, mă rog, ceva de genu’.  Reușeam să ignor cu grație problemele celor două, odată pentru că nu servesc posturile tv care își întrețin audiența din asta, și apoi, gonită fiind de vulgaritatea comportamentului și limbajului tinerei (eh!) vedete brunete. De vineri până luni, însă, orice buton de pe telecomandă apăsam, pac, înc-o știre despre cum o-nmormântează sau nu, despre cât e averea, cui îi revine, despre ce regretă Oana, una sau două chestii, despre, despre, despre. Aveam senzația că o să regăsesc același subiect chiar și pe Trinitas. Ba pentru o secundă, m-am așteptat să înceapă să turuie și becurile din casă, dac-aș fi apăsat oricare dintre întrerupătoare. Și am avut un moment de panică. Prelung și incontrolabil. Pentru că mi-au năvălit în minte întrebări sub formă de avalanșă: ce-o fi în capul oamenilor care se-nghesuie ca descreierații la porțile cimitirului? De ce să te prinzi de gard de parcă tocmai ai fost închis în lagăr? Ce viață poți avea, frate, dacă îți faci drum pe la Eternitatea cu plasele de la piață și stai acolo să te împroaște ăia cu gaz lacrimogen? De ce ai mai accepta după aceea să vorbești cu presa, plângând că nu poți să respiri de la substanța pulverizată de bodyguarzi? Iar presa de ce mama ei de viață face atâta tămbălău doar de dragul unui rating? Și cum naiba audiențele au fost atât de mari? Potrivit statisticilor, 760 000 de oameni pe minut și-au consumat duminica (între 12:00 și 20:00), urmărind România TV, 744 000 – Antena 1 și 700 000 – Pro TV. În condițiile în care alte posturi normale, gen TVR 2 sau Digi 24, au avut, în același interval orar, 123 000 și, respectiv, 85 000 de telespectatori pe minut. Recunosc că am fost depășită de situație. Mintiuca mea nu reușește nici în clipa de față să înțeleagă și să motiveze o asemenea pățanie. Nici să concluzionez că sîntem o nație preponderent retardată și incultă nu vreau. Pentru că în fiecare zi mă împiedic de câte unul sau două cazuri fericite, deci știu că putem fi peste medie și că ascundem printre noi multe exemplare de care putem fi mândri. Dar am obosit. Am obosit de la tot spectacolul ăsta de prost-gust, căruia, din păcate, nu-i văd capătul prea curând. M-am săturat de colcăitul neobosit al subculturii, care ne ține pe loc și ne cauzează probleme pe care n-ar trebui să le avem. Și, mai rău, îngroapă sau umbrește ceea ce e cu adevărat important și demn de promovat sau de știut. Iar de presa asta “consumistă” mi s-a acrit până-n gât. Că de CNA și reguli de profesionalism și decență nici nu mai aduc vorba, că-mi stric ziua de dimineață. Cu năcaz de pensionar cu pensie mică, vă salut și mă duc să-mi caut zâmbetul!

Alexandra Didilescu