Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Cum am rămas fără obiectul muncii
Am făcut o mare greșeală. Fatală. Mi-am distrus singură, cu mânuțele și pornirile mele, însăși baza, fundamentul acestui blog. Care, așa cum știți, poartă titlul de “Nemulțumirile…” Adică se presupune că tot ce apare aici tre’ să fie despre ceva ce nu-mi place, despre ceva ce mă nemulțumește (wow!). Dar acum am comis-o. Mi-am făcut-o singură și nu-mi rămâne altceva decât să-mi asum… Aici ar urma un icon d-ăla cu limba scoasă, pentru toți cei care au început deja să se bucure la gândul că mi-au fost cenzurate graiul și pana și că, de mâine, nu mai scriu. Nu, nu. Altceva s-a petrecut. Ceva mai de necrezut, mai de neimaginat. Am fost să văd Aferim!. O să ziceți: “Așa și? No, mare lucru!” Mare, dragilor, mare, fiindcă dacă nu era Bubtzi care tre’ culcat la ore decente și dacă filmul ar fi rulat toată noaptea de vineri spre sâmbătă, aș fi rămas să-l văd la nesfârșit. La fel ca mulți iubitori de produse cinematografice, am și eu destule rezerve față de filmele românești. Le privesc cu indulgență, iert multe, mai închid câte-un ochi, fiindcă cineaștii noștri (mai ales cei tineri) sînt încă în căutări, zic eu. Nu mă înghesui să le văd imediat ce ies pe piață, fiindcă n-am niciodată sentimentul că “arde.” Și pentru că am obosit cumva de laitmotivul “comunism”, care le caracterizează pe mai toate. Ăsta-i primul motiv pentru care Aferim! mi-a aprins beculețul. Al doilea: trailer-ul pe ritmuri fanariote (vai, cum sună asta!) și plin de vorbe de duh deșucheate. Al treilea: tras pe peliculă alb-negru, în vremuri în care efectele speciale dau tonul. Al patrulea: mama și tata (doi foști profi de română și franceză, cu scaun la cap și gusturi fine) care au plecat la sfârșitul filmului mână-n mână, ca doi copii îndrăgostiți, atât de bine le-a picat. Și al cincilea, tre’ să recunosc, cele două interviuri pe care le-am făcut cu regizorul Radu Jude, care a fost atât de scump la vorbă, că mi-a stârnit și mai tare curiozitatea. Și m-am dus. Și-am văzut. Un film de artă. În toată puterea cuvântului. Total atipic pentru cinematografia românească, în care ne-am obișnuit că dacă-i film istoric, atunci să vină armatele (figurație plătită cu ziua), să se-ncingă luptele (aveam noi în liceu un cuvânt pentru asta: moșealăăăăă!), să curgă sânge (bulion sau vopsea, după buget, mon cher), să vedem prim-planuri cu eroi încruntați în hotărârea de-a înfrunta moartea și lista ar putea continua! N-am regăsit nimic din toate astea în Aferim!. De-o simplitate care te lasă bouche bée, filmul surprinde viața aș cum era ea la 1835. Cu noroi, păduchi, șobolani, cu țărani murdari și lățoși, cu țigani fie robi la boieri, fie adunați prin colonii în păduri, cu turci și muscali, prezențe măcar la nivel verbal, cu popi leneși, da’ buni de gură, cu hanuri mizerabile, pline de alcool, voie bună și Zambile fără boli franțuzești, cu boieroaice avide de plăceri trupești, pe care și le satisfac mai mult cu sclavii și mai puțin cu soții, cu zapcii care “se-nțeleg” la 4 taleri și-o neglijare a legii, cu haiduci nevăzuți, care lasă-n urmă cadavre, toate trăite și rostite cu graiul de-atunci, colorat încât face să roșească și chiar să leșine o fată mare. Și în tot tabloul ăsta descris scenaristic și vizual într-un mod extrem de fin, avem două personaje principale: zapciul plecat să găsească robul fugit de la boier și fiul său, încă puber și milos, apt, însă, să citească, chiar dacă ușor poticnit. Inocența lui naște întrebări care prilejuiesc câteva momente delicioase ale filmului. Bătrânul tată, fie la gura focului, fie călare prin pustiu, se vede nevoit a-i explica fiului cum stau lucrurile, cum e cu viața și cu principiile. Filosofii existențiale, demne de mari gânditori, dar foarte simple în esență, vin să contrasteze cu decadența din jur. Aparent însă. Fiindcă, dacă stai mai bine să te gândești, în haosul și dezmățul acelor vremuri, nimic altceva nu te salva ca individ decât astfel de convingeri. Un adevăr care se aplică la fel de bine și astăzi. Așa cum și Aferim! e o oglindă perfectă a zilelor noastre. Schimbăm doar costumele și înlocuim expresiile deșucheate cu limbajul neortodox contemporan! Dar dincolo de întrebările “de unde venim?” și “cine sîntem azi?”, filmul lui Radu Jude mi-a furat obiectul muncii. Nu doar pe azi, ci pe un timp îndelungat. Fiindcă mi-a cauzat o bucurie atât de mare, încât toate nemulțumirile ce mă-nconjoară devin nesemnificative la gândul acestei excepționale reușite a cinematografiei românești. Se poate deci! Și se poate cu brio!
Alexandra Didilescu
