Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: De ce tu, CTP?

Mie-mi place CTP-u’. Adică domnul Cristian Tudor Popescu. Îmi place fiindcă e mereu serios și mai tot timpul încruntat. Chiar și atunci când dă nu știu ce sincron pe treptele Clubului Român de Presă, îmbrăcat în trening. Asta a fost demult… Și-mi place fiindcă mereu are câte-o opinie despre tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul… Sau prin alte țări, caricaturi, gloanțe, crime, libertăți… Îmi place fiindcă e aspru, pretențios, nu face concesii, critică dur și chiar crede tot ce spune. A ținut odată un soi de workshop la Teatru 74 și m-a fascinat complet cu discursul despre diferența dintre ce ar trebui să însemne presa și ce este ea cu adevărat. Ne-a trimis acasă să ne uităm la Wag the Dog, un excepțional film despre manipulare, minciună, aparențe vs. realitate. Mi-a plăcut. Și-mi place CTP-u’. Da’ aseară m-am supărat pe el. Bâzâind Facebook-ul, dau de-o cronică a filmului De ce eu?, al lui Tudor Giurgiu, care de vineri rulează în cinematografe și la a cărui premieră de gală de la Târgu-Mureș am fost. Un film inspirat dintr-un caz real, petrecut în 2002, un an în care mie-mi păsa mai mult de cum zic replicile Ofeliei și ale Ninei Zarecinaia, decât de corupția din țară. Așa că, indiferent cât am citit despre caz acum, în ultimele luni de când se face publicitate peliculei, tot n-am datele reale și m-am dus la proiecție așteptând o ficțiune și nu un documentar. Așa cum a anunțat, de altfel, și Tudor Giurgiu, în toată campania de imagine făcută. Cronica CTP-istă însă șterge pe jos cu regizorul, acuzându-l că mânjește memoria unui procuror cinstit și că își permite să redea superficial atât presiunea la care acesta a fost supus, cât și felul în care s-a sinucis. Și m-am supărat. Tare. Nu fiindcă mi-ar fi plăcut filmul la nebunie, nu. Dar pentru că, dacă mă duc să văd ficțiune, tratez pelicula ca atare. Și nu mă ajută sau impresionează cu nimic toate faptele reale, pe care mi le tot enumeră C.T. Popescu. Și nici bășcălia ieftină (pardon, scuzați, da’ așa o văd eu) pe care o face de simbolistica porumbeilor, a perdelei sau a muzicii. Până la urmă, Tudor Giurgiu nici n-a pretins vreo secundă că respectă la literă tot ce s-a petrecut în cazul Panait. Nici n-ar fi avut cum, de altfel. Cred că scoaterea la lumină a adevărului e de datoria presei, ba chiar a elitelor presei, printre care se numără și domnul Popescu. Ei sînt cei care au cuvântul și puterea de a răscoli arhive prăfuite, ei au trăit lucid și prezent acele momente, ei știu mult mai multe despre realitatea acelor ani decât un regizor, chiar și fost director al TVR. Din punct de vedere artistic, filmul e bun și prost la un loc. Are momente frumoase, în care ți-e drag de personajul principal, un drag d-ăla, ca de un prieten apropiat și vechi, în care crezi și pentru care te temi. Are părți grosiere, în care ți se scot ochii că “e nasoală treaba”, cu mult fum de țigară într-un birou de procuror general, ocupat de doi grași cu fețe de bulldog, evident, foarte influenți. Și corupți. Dar asta aș fi preferat să-mi spună CTP, în locul tuturor comparațiilor cu realitatea, în numele apărării memoriei lui Panait. Adică să-mi scrie cronică de film artistic, nu de documentar. Pentru că îmi ridică o sprânceană și mă pune pe gândul că a derapat. A doua oară. Prima dată a fost în cazul Charlie Hebdo, când i-a clasificat pe caricaturiști drept inconștienți și neprofesioniști, susținând că uciderea lor a fost o urmare firească a sfidării religioșilor islamici. Și excluzând cumva că, poate, oamenii aceia și-au asumat că vor muri din cauza desenelor lor, fie ele și proaste sau slabe calitativ. Așa cum omite și acum că, poate, Tudor Giurgiu n-a vrut decât să facă un film și nu să dovedească vinovații. Repet, asta ar fi treaba presei și a justiției, dacă tot ținem atât de mult la memoria acestui procuror cinstit. E, până la urmă, singurul gând care-a ieșit cu mine din sală: acum, că a mai străpuns soarele și prin justiție, oare de ce nu-și ia nimeni inima-n dinți să revadă dosarul închis după doar 4 luni, fără să se fi cercetat precis cum a ajuns un tânăr de 29 de ani la sinucidere? Iar singurul gând care-mi rămâne aproape după cronica lui CTP e că, și pentru dânsul, ar fi mai utilă energia consumată în numele adevărului decât în al desființării unei simple pelicule.

Alexandra Didilescu