Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Despre presă, mogulași și vise urâte

Am avut un vis urât. Se făcea că asistam de curând (și de nevoie) la un discurs motivaționalo-amenințător sau amenințătoro-motivațional (alegeți voi ordinea, după ce citiți), ținut de un mogulaș al presei locale tîrgumureșene tinerilor reporteri, cărora le plătește salariile. Ca să facă presă. Ca să folosească televiziunea la care activează drept canal de transmitere a informației în mod corect, curat și profesionist. Sau, cel puțin, acestea sînt (în vis și-n realitate) așteptările mele, cât și prezumțiile telespectatorilor, care știu tot ce știu despre atmosfera socio-politico-economică a orașului doar din relatările jurnalistice. Și iau de bună informația primită. Tocmai de aceea, sprânceana stângă mi-a tresărit ușor (doar ușor) la auzul enunțului: “Trebuie să faceți știrile publicitare, pe care vi le rezolvă departamentul de marketing. Pentru că ăștia ne dau banii. Dacă ăștia nu dau bani, nici voi nu vă luați salariile. Și atunci ne strângem mâna și rămânem prieteni, dar fiecare merge pe drumul lui.” Mi-am spus că, na, e firesc, într-un fel, să depinzi ca televiziune privată de chestiile astea. Financiar vorbind, e patronul, șeful, boss-ul, așa că are dreptul să zică ce vrea. Și mi-am potolit sprânceana. N-a trecut însă un minut până când discursul mogulașului nostru a alunecat în chestiuni deontologice. “Și, în plus, la ce bun să vă tot duceți pe teren, așa în turmă?! Nu vedeți cum sînteți? Toată presa locală grămadă la Primărie, de acolo, grămadă la Prefectură, la Spital. Și peste tot, aceleași știri. Voi puteți fi originali cu astea publicitare, iar restul le luați de la reporterii altor instituții de presă.” Bing-bing! – a sunat în creierașul meu tresărirea puternică a ambelor sprâncene. Și nici vocea nu s-a lăsat mai prejos: “Dimpotrivă, cred că e foarte important ca reporterul să fie în teren. Să vadă ce se întâmplă, să poată pune întrebările care aduc răspunsurile necesare oamenilor, răspunsuri la care comunitatea are dreptul. Plus că e cam rușinoasă metoda copy-paste. Și mai cred că originalitatea, în contextul actual al presei locale, vine din felul în care e abordat un subiect. Profi, pur și simplu. Documentat, complet, cinstit. În ultimii 5 ani, lucrurile s-au cam dus pe apa Sâmbetei și nu mai sînt voci cu atitudine.” “Ne iertați, așa e la noi în provincie.” – îmi răspunde, dezmorțindu-și ușor spatele pe scaun și încercând un surâs ironic. “Nu mi-o luați ca aroganță. Dacă critici un lucru, nu înseamnă că-l iubești mai puțin.” – zic. “Adevărul e că au ieșit din presă oameni care, într-o vreme, spuneau lucrurilor pe nume, erau jurnaliști curajoși, mergeau dincolo de declarațiile autorităților și căutau să ridice și să rezolve probleme nespuse și nerezolvate.” Și enumăr câțiva dintre oamenii de la care am furat eu meserie, pe lângă care m-am format, pe care i-am admirat și respectat. Pe care continui să-i admir și să-i respect. Zâmbesc tot mai larg cu fiecare nume, fiindcă știu că mai toți duc, astăzi, pe cont propriu, un fel de bătălii jurnalistice. Și se încăpățânează într-un mod absolut adorabil să nu tacă, să ceară transparență, investiții în educație, cultură, în zona socială. Se încăpățânează să nu accepte gogoașa vândută prin intermediul presei cvasitotal aservite cum că “iubitul conducător” e perfect din cap până-n picioare. Punctează lipsuri și inadvertențe. Și nu vor nici în ruptul capului să tacă. “Dac-au ieșit din presă, înseamnă că nu și-au iubit meseria!” – vine ca un tunet răspunsul mogulașului, iar eu îmi ascund în palmă râsul stârnit de o asemenea inepție. Ca să n-o numesc tâmpenie. Gândul că poate-au ieșit din presă fiindc-au întâlnit prea mulți ca el îl las nerostit. Pentru că nu mi-aș mai putea stăpâni hohotul de râs. Discursul continuă. Cu recuperare de teren: “Voi vreți să faceți meseria asta bine. Să creșteți. Să învățați. Pentru ca într-o zi să ajungeți la alt nivel, mai înalt. Cum au ajuns x și y. Au pornit din presă și uitați ce bine le merge.” (n.r. numește doi purtători de cuvânt, unul de întreprindere, altul de demnitar) Aha, deci ăștia nu se pun la calculul cu “nu și-au iubit meseria”! Îmi rețin și gândul ăsta, dar întreb cu fărâma de seriozitate care mi-a rămas în fața acestui spectacol echivalent cu o serbare de clasa a III a: “Deci de-aia facem presă? Ca s-ajungem purtători de cuvânt pe la diverse instituții? Cum rămâne cu presa, a patra putere în stat… că avem datoria și dreptul să spunem adevărul adevărat… curat…” “Presa e prima putere în stat, fiindcă celelalte 3 sînt slabe!” – evită el cu grație răspunsul punctual, iar restul cuvintelor dispare sub încă un gând nerostit din creierașul meu idealist: “Vă stă DNA-ul la ușă, iar voi mai aveți tupeul să ziceți că Justiția e slabă!” N-am mai auzit nimic din restul importantei întâlniri, pentru că ochii și gândurile mi se pierdeau în fumul gros al Combinatului Azomureș. Când am părăsit incinta cu bașcheții mei în alb și negru și cu mâinile în buzunarele goale, m-am gândit așa, într-o doară, că poate măcar copiii ăia de 20 de ani au înțeles ceva din câte s-au rostit. Chiar dacă încă nu știu că o știre nu începe cu istoricul, ci cu actualul și chiar dacă verifică pe Google dacă “să fii” se scrie cu doi i, poate că se vor hotărî să nu se lase spălați pe creier și să fie liberi să gândească. Așa m-am trezit din visul meu cel urât, la volanul mașinii, conducând legal spre Bubtzi, născut în țara asta, pe care doar noi o putem schimba.

Alexandra Didilescu