Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Flori, fete și băieți, ce copilărie aveți?
Alo, mama?… Da, eu… Ce faci, mama?… Aha… da… da? Mă bucur… Cum? Eu? Ce fac eu?… Păi, bine, mama, bine… da, nu-ţi face griji… adică m-ai putea ajuta cu ceva. Nu e grav, adică nu vreau să-ţi faci griji, da’ mă gândeam că poate poţi face cumva să fim iar în copilăria sau adolescenţa mea… Da, atunci când mă obligai să citesc din Hortensia Papadat Bengescu şi eu mă enervam la culme că se tot pregăteau pentru concertu’ ăla de muzică de Bach, care nu se mai întâmpla odată! Da, atunci când am făcut varicelă şi-am învăţat italiană de la toate desenele animate drăguţe, de pe Rai Uno şi Rete Cinque. Da, alea cu fetiţe cu ochi mari şi păr blond care, inevitabil, erau bune prietene cu un băiat cu ochi şi mai mari, blond sau brunet şi cu suflet bun. Treceau împreună prin tot felul de încercări, necazuri şi greutăţi, dar nu renunţau unul la celălalt. Şi nu se pupau deloc până în ultimul episod al serialului. De desene animate, da… Da, poate poţi face cumva, mama, să mai fim în vremea în care faza cu varicela a fost un accident fiindcă, în rest, nu pupam televizor mai mult de o oră pe zi. Şi atunci, un program bine ales şi supravegheat. Ferească Sfântu’ să mă fi prins în faţa ecranului când rula telenovela aia… nu, nu Sclava Isaura, eu de aia numa’ am auzit, da’ n-am văzut nimic din ea niciodată… deci telenovela aia, ceva mai modernă, cu una Cristina, săracă şi gravidă cu un şaten care avea o mamă rea… Egal, nu mai ştiu cum îi zice… deci ferească Sfântu’ să mă fi prins tu la televizor vizionând chestia asta, că-ţi fulgerau ochii verzi şi-mi tăiai ieşitu’-n curte o săptămână. Ori mie-mi plăcea să ies în curte. Ne jucam Flori, fete şi băieţi, Ascunsa şi Chiloţaşii. Ah, eram campioană la Chiloţaşii! Sau ne dădeam pe hinte-n parc şi organizam înmormântări pentru şoriceii morţi de la deratizare. Da, mama, aşa mi-ar plăcea să mai fie aşa… Cum?… Nu, nu pentru mine, mama. Pentru Bubtzi. Vreau să guste bucuria şi trăinicia prieteniilor cu copiii din vecini, vreau să vadă poveşti frumoase la televizor, în loc să inhaleze toate serialele pentru adolescenţi, cu glume tâmpite şi forţate. Nu vreau neapărat să citească din Papadat Bengescu, dar vreau să asculte muzică de Bach, în loc să se izbească la toate colţurile şi pe toate căile de soliştii noştri, vedete autohtone, care nu găsesc alte rime decât lalalala şi lililili, papapa şi titititi. Vreau, mama, vreau să nu mai vină acasă de la tanti repetând expresii gen “Să curgă lovelele”, expresii pe care le aude la un televizor de pensionari, care merge non-stop pe nişte idioţenii de posturi. Pe care nu le mai cenzurează nimeni fiindcă, vezi-doamne, „asta cere publicul”!… Da, mama… Cum?… Sînt naivă?… I-ai luat vorba din gură lu’ Neluțu… Și n-ai cum să m-ajuți… Că am crescut mare și trebuie să mă descurc. Da, da, mama… Și eu te iubesc. Da’ nu-ţi face griji… nu vreau să-ţi faci griji. O să mă descurc. Și am închis. Telefonul, televizorul, copilul în casă și țipătul de revoltă. Că deși am crescut mare, grădina Domnului e și mai mare!
Alexandra Didilescu
