Sursa foto: Alexandra Didilescu Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Portretul robot al șoferului nesimțit
E întârziat. Probabil și mintal, dar cu siguranță din punct de vedere temporal. E incapabil să plece de-acasă la timp pentru că petrece mult prea multe minute în fața oglinzii, fie că e bărbat, fie că e femeie. Dilema fiecărei dimineți e dacă să folosească rujul Dior sau Chanel, respectiv dacă să poarte cravata Donald Trump sau Tommy Hilfiger. Firma contează, nu asortarea. Urmează apoi dressing-ul cu pantofi, cizme, botine și cel cu paltoane, paltonașe, eșarfe, fulare. Ticsite ambele, greu de luat o decizie. Găsirea cheilor de la mașină e ultimul pas înainte de părăsirea spațiului locativ. Asta pentru că, seara, când se întorc acasă, obosiți de la atâta efort intelectual depus la serviciu și de la incredibilul tupeu al pietonilor de a traversa pe treceri, le-au aruncat pe-undeva prin vastele apartamente, cu un gest original, ușor inspirat din filmele americane, care înfățișează idilic destinele unor carieriști de succes. Umilite, cheile se prăbușesc pe după teancul de cărți la modă, folosit pe post de suport pentru coșul cu mărunțiș de la cumpărături. Sau printre pliantele promoționale ale unor spectacole de teatru sau concerte, abandonate într-un colț până vine menajera să spele geamurile. Cu ele, exact. Desigur, e greșeala cheilor că au nimerit deloc la vedere, fapt care le cauzează indivizilor despre care vorbim o acută stare de nervozitate. Undeva în limitata și îndepărtata conștiință, ei știu că și punctualitatea face parte din perfecțiunea aparenței și își acceptă, cu aroganță, inferioritatea în fața lui tic-tac, tic-tac. Cu șuvițele sau mustățile fluturând, și lăsând în urmă dâre de parfum aproape vizibile, se îndreaptă spre lucioasele și mereu curatele automobile, care, bineînțeles, poartă numere explicite privind numele proprietarului. Odată pornit motorul, ceasul de la bord devine implacabilul inamic numărul 1. Cu cifre, de obicei, portocalii, va ține isonul ultimei melodii de la radio înainte de ora fixă și va permanentiza sentimentul de panică. Din cauza căruia pedala de accelerație este apăsată până la limita suportabilității covorașului auto, iar mașina zvâcnește, trezită din somn, de pe locul de parcare, deja la 3 000 de ture. În fiecare zi, ducându-l pe Bubtzi la școală pe la 8 fără 6, 8 fără 5, am 3 amărâte de treceri de pietoni de traversat. Care despart aleile dintre blocuri de șoseaua principală. Ei bine, nu e dimineață lăsată de Dumnezeu pe pământ, în care să nu mă intersectez cu câte-un specimen dintr-ăsta. Pe fiecare din cele 3 treceri. Și la dus și la întors. Dincolo de concluzia că în Aleea Carpați locuiesc, în medie, 10 – 12 șoferi nesimțiți, îmi tot promit că, o dată, o singură dată, n-am să mă feresc și am să las o ciufulită d-asta sau un spilcuit d-ăsta să-mi treacă peste bătături cu roata sau să-mi flexeze ușor genunchiul spre laterală. Doar fiindcă m-a făcut mama curioasă. Și-aș vrea să știu cam ce-ar urma. Măcar de li s-ar schimba lor mina nervoasă, când dau de mine, în legalitate, fix în drumul lor.
Alexandra Didilescu
