Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: România funcționează cu taxele tale. Pe bune?!
Și să ne-ntoarcem la povestea mea cu Finanțele. În țara lui Nicolae Ceaușescu nu exista trecere la nivel cu calea ferată, în sensul concret al cuvântului. Adică nivelată pe bune, așa încât nici să nu simți șinele sub roți. De-aceea, una dintre amintirile pregnante ale copilăriei mele este vorba lui Papa, pe care-o zicea aproape de fiecare dată când ieșeam din Arad spre Timișoara (o dată la două weekend-uri, vă amintiți?): “Pe-asta (n.r. calea ferată) ori o treci în a-ntâia, cu grijă, ori în a patra, cu viteză, ca să nu se simtă.” Fenomenul non-nivelării s-a perpetuat și în țara lui Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu și, acum, în țara lui Klaus Iohannis. Martori îmi sînt kilometrajul de la bord și bucșele mașinii că am bătut toată Românica și n-am reușit să întâlnesc decât două sau trei treceri peste calea ferată care să nu mă oblige la a conduce mașina ca la pas și la acrobații din volan, pentru a evita zdruncinăturile și suprasolicitarea suspensiilor. Ce legătură au toate astea cu Finanțele? Păi, haideți să vedem. Stând eu la coadă la Timișoara între doi domni la pulovăr, care depuneau declarația 221 privind efectivul de ovine, caprine, bovine și albine (și mirosind ca atare), îmi odihnesc ochii pe un slogan mare, afișat în incintă: “România funcționează cu taxele tale!” Și m-am gândit că nici dac-ar fi vrut, statul român n-ar fi reușit s-o zică mai bine. Odată pentru că da, plătim la taxe și impozite de ne iese pe ochi, în al doilea rând pentru că astfel ei se exonerează cumva de responsabilități (adică mesajul din subliminal e: “Dacă nu vă achitați dările, țara asta n-are cum să funcționeze!”) și-n al treilea rând pentru că ar trebui să ne repetăm în minte non-stop sloganul ăsta și să ne hotărâm odată să-i tragem la răspundere pe cei care ne papă banii. Și să le cerem, să-i obligăm să investească în infrastructură, sănătate, educație. Să investească vizibil. Să nu-i mai lăsăm să arunce zeci de mii de lei pe manifestări sterpe (dar comemorative) prin centrele orașelor, milioane de euro pe echipe de fotbal locale, din care doar ei vor face profit și nu orașele, sau pe ziduri sfințite de pe Dealul Arsenalului. Da, știu, sînt nașpa acum, fac referire la paradele militare, la ASA și Catedrala Mântuirii Neamului! Dar motivul e simplu: nu știu dacă nevoile acestui popor și ale acestei țări nu sînt cumva mai stringente la capitolele drumuri, autostrăzi (implicit treceri de cale ferată), școli (cu tot cu dotări), spitale (cu tot cu dotări), turism, decât la sport și religie. Din câte știu eu, avem biserici de nu-ți ajung stelele de pe cer să le numeri, iar sportul e sănătos și bun la casa omului, dar nu în detrimentul educației sau al sănătății. Iar turism nu va genera niciodată. Fiindcă n-o să-i putem împăia pe Zicu și Mureșan, ca pe calul și câinele lui Napoleon, ca să-i expunem în vitrine și să generăm profit cât Domul Invalizilor de la Paris. Și nici n-o să-i așezăm în sarcofag, atracția turistică dăinuind peste sute de ani, ca-n cazul lui Bonaparte. Dar relația noastră, a civililor, cu statul român e unilaterală. Noi n-avem un cuvânt de spus. Încă. Fiindcă n-am învățat să ni-l spunem. La nivel micro, vă dau exemplul meu. De pe contractele de drept de autor din anul 2013 am de recuperat (după nșpe mii de calcule) 713 lei de la statul român. Sînt banii mei, dreptul meu. Mâine-poimâine e 1 iunie, iar eu n-am văzut încă suma asta, deși ar fi trebuit să-mi revină cel mai târziu în martie. De cealaltă parte, am un ONG axat pe teatru și aflat în primul an de funcționare, pentru care am ratat depunerea unui bilanț (nu c-aș fi încasat cine știe ce pe el, 1 600 de lei, ca să fiu sinceră). Ei bine, am aflat la Finanțe două lucruri, concomitent: 1. că s-ar putea să mai dureze trei luni până să-mi recuperez cei 713 lei și 2. că am de plătit o amendă de 1 500 de lei fiindcă n-am depus acel bilanț. Fără avertisment, fără nimic. Adică statul român își permite să nu-mi plătească ce mi se cuvine de drept, iar eu n-am voie să comentez, să cer daune sau să aplic amenzi, dar sînt direct bună de plată, țachi-pachi, pentru lipsa unei hârtii. În dragoste, chestia asta s-ar numi lipsă de reciprocitate. Iar între mine și statul român, dragostea s-a instalat de la primul meu țipăt, în 1981. Lipsa de reciprocitate, însă, mă face să vreau, metaforic vorbind, să trec în a patra, cu viteză, peste această cale ferată care e România, ca să nu-i simt zdruncinăturile și să mă duc cât văd cu ochii în țara Reginei Elisabeta a II-a, a lui Obama, a lui Gauck sau a Reginei Margrethe a II-a. Fiindcă de viteza asta a-ntâia în care tot circulăm noi, cu capul plecat și ciocu’ mic, m-am cam săturat.
Alexandra Didilescu
