Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: România, scoate degetul din nas!

Trăiesc un sentiment general de panică. Sînt lucidă, majoră, vaccinată, aptă să stau drepți în fața vieții, să-i dau răspunsuri coerente și să mă împotrivesc situațiilor care nu corespund alegerilor mele. Negociez rar fiindcă sînt încăpățânată și nu-mi place să pierd vremea cu discuții. Nu sînt sociabilă, dar când vreau să trec cu mașina pe o străduță din București și n-am loc de două tramvaie parcate, știu să rog vatmanii să deplaseze ușurel mijloacele de transport în comun cât să-ncap și eu. Nu-mi place să fac nedreptăți, nu-mi place să greșesc altora. Mă urmărește și azi ziua în care am aruncat o țigară afară pe geamul mașinii exact pe locul în care cei de la Salubritate măturau o stradă din Dâmbu. N-am făcut-o intenționat, dar m-am simțit, și încă mă simt, ca ultima nesimțită. Nu trăiesc după poruncile din Biblie, dar nici nu le încalc. Sînt la fel de aspră cu mine pe cât sînt cu cei din jurul meu. Nu cer nimănui mai mult decât cer de la mine însămi. Nu știu dacă am devenit adult sau dacă doar îmi place să cred asta. Nu vreau să pierd copilul din mine fiindcă, de obicei, el mă salvează. Așezate în cuvinte, gândurile astea, pe care le repet involuntar zi de zi, sună bine. Sună frumos. Și totuși, trăiesc un sentiment general de panică. M-a apucat undeva prin București, când una din prietenele mele din Timișoara a leșinat. După o zi de drum, o zi de repetiție generală și un spectacol de 3 ore. Ea venind de la alte repetiții, cu oboseală acumulată, și de la permanentul job de mamă de copil de 6 ani. A îndrăznit să leșine în clubul Uniterului, unde am fost invitați după prima reprezentație. Unde părea că șefă e chelnerița cu păr creț și roșcat ca morcovu’, care urla în gura mare că ea mâine se trezește, că aici nu-i spital să așteptăm să-și revină femeia, că de ce-i tot cerem apă, fiindcă ea nu-i plătită să fie asistentă medicală. Da, trăiesc un sentiment general de panică. Pentru că am avut un prim impuls de a o apuca de ciuful roșcat și creț ca să mătur cu ea podeaua pe care calcă oameni de calitate, oameni care-și iubesc meseria, care uită câteodată să mănânce pentru că sînt prea preocupați de perfecțiunea pe care vor să o ofere spectatorilor. A doua seară ne-am reîntâlnit. Pe un ton ingenuu răspunde privirii mele cu o întrebare: “Ce, sînteți supărată pe noi?” „Care noi?” – îmi trece prin gând. „Pe dumneavoastră personal, da, puțintel, dar n-are rost să mai discutăm.” „Nu, n-are.” – răspunde ea, „Dar să știți că…………” Argumentele ei se pierd în zgomotul de fond, fiindcă îmi luasem deja ceaiul de pe tejghea și mă îndreptam spre locul meu. Am dat ignore. E poate primul lucru pe care l-am câștigat de când cred eu că am devenit adult. Să dau ignore. Să îmi protejez sistemul nervos, limitându-mă la lucrurile care mă bucură, care-mi fac plăcere, care mă îmbogățesc… sufletește. Și totuși, mi s-a cuibărit în suflet acest sentiment general de panică. Fiindcă, oricât aș vrea să cred că lumea poate fi schimbată de la mic la mare, că educându-se fiecare pe sine, putem deveni responsabili unii de ceilalți, că purtându-ne așa cum vrem să se poarte ceilalți cu noi, vom reuși să atingem un nivel superior mării la capitolul civilizație, ei bine, oricât toate astea, nu pot să ignor că trăiesc aici, în țara în care nu contează că ai furat litere, cuvinte, fraze și pagini întregi. Contează că faci promisiuni, dansând din funduleț la televizor, și primești peste 40% din voturi. În țara care scrie un întreg tratat semiotic și filosofic în jurul unui nas și al unui deget, în loc să pună mâna măcar pe cărțile de bune maniere. Așa că, da, trăiesc un sentiment general de panică. Și rușine. Nu știu dacă e specific adulților, dar știu că asta simțeam și în preajma divorțului. Iar dacă în cazul soțului așa a fost să fie și am supraviețuit cu bine, de țara mea nu vreau să divorțez. Pentru că o iubesc. Nemăsurat. Cu adevărat. Cu toată încăpățânarea de care sînt în stare. Și n-am s-o las să mă dezamăgească. Îi mai dau o șansă, așa antisocială cum sînt.

Alexandra Didilescu