Sursa foto: Alexandra Didilescu Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Un deget reinventează istoria la Târgu-Mureș!
De vineri mă tot gândesc cum să povestesc eu pățania ce urmează, fără să dau naștere la comentarii, supărări, frustrări, neînțelegeri. După ce am rumegat-o sănătos și am întors-o pe toate părțile, am concluzionat că fie ce-o fi! E prea delicioasă ca s-o țin doar pentru mine, așa că eu vă povestesc și-apăi voi, fiecare cu luciditatea din dotare. Era seară și, la lumina chioară a abajurului din dormitor, îi tăiam eu tacticos unghiile lui Bubtzi. Lucrase cu plastilină la Handarbeit și i se adunase dedesubt într-un asemenea hal, încât spălatul sau frecatul cu periuța erau perfect inutile. Am trecut deci la instrumentul forfecuță, salvatoare ustenislă în cazuri d-astea de maximă urgență. Pe la mâna stângă, îl aud: “Mama, eram azi cu Paul și Nicu în fața școlii, după cantină, și niște băieți ne-or arătat degetul.” (n.r. n-aveți decât să-mi ziceți că nu e ok, dar Bubtzi, copil deștept și instruit, a remarcat de mult gestul prin care unii îndreaptă mijlociul către soare în diverse contexte și m-am văzut nevoită să-i explic, delicat, semnificația) “Ei, da!” – zic. “Cine, mami?” “A-ntâia B. Unguri.” Da’ cum să vă spun eu, a zis-o cu o intonație de parcă nimeni altcineva pe lumea asta nu putea să le fluture degetul sub nas. Avea în voce și indulgență, și superioritate, încât îmi dădea senzația că știe el ce știe. Într-o fracțiune de secundă, am scanat în cap orice posibil moment în care să fi auzit prin casă afirmații-ștampilă. Nu prea avea cum, fiindcă eu nu prea gândesc sau emit d-astea. Iau lumea așa cum e, trăiesc realitatea cum vine și încerc mai degrabă să mă distrez decât să mă aprind. C-așa-i felul meu. Încă de când eram mică și mă jucam cu cea mai bună prietenă a mea în iarba înaltă din parcul din fața blocului. Era unguroaică. Și baptistă. Prietena, nu iarba sau curtea. Deci n-am prea fost crescută să fac diferențe între etnii, religii, orientări etc. Și nici n-am schimbat macazul de-atunci. În plus, lu’ Bubtzi nu-i torn gânduri deja gândite, că-l las să și le formeze singur pe-ale lui. Așa că, odată epuizată fracțiunea de secundă, am început să râd din tot stomacul, fără să mă mai pot opri. Și asta pentru că, în exact aceeași clipă, mi-am dat seama că, pe iarba școlii din Aleea Carpați, istoria nu se repeta, ci se reinventa. Vedeți voi, clasele lor sînt structurate după cum urmează: I A – cu predare în limba română, I B – cu predare în limba maghiară, I C – cu predare în limba germană. Iar Bubtzi al meu, cu tot cu Paul și Nicu ai lui, sînt viitorii maeștri în Deutsche Sprache, așa că ia uzuala problemă interetnică de unde nu-i. Carevasăzică ungurii le-au arătat degetul nemților. Asta da noutate! Asta da știre! Pentru cine vrea neapărat să croșeteze în jurul ei. Pentru mine, însă, și oriunde altundeva decât la Târgu-Mureș, e doar un episod de teribilism băiețesc, ce-i drept precoce, în utilizarea simbolurilor de cartier. “Și voi ce-ați făcut, mami?” – l-am întrebat când mi s-a mai domolit hohotul de râs. “Nimic, ne-am uitat în altă parte.” Curată treabă nemțească!
Alexandra Didilescu
