Blog/Nemulțumirile lu’ mama lu’ Bubtzi: Unde-s bibliotecile de altădată?

De fiecare dată când mă întorc acasă la ai mei, petrec minute bune scanând cu privirea lucrurile de prin casă. Obiecte care au supraviețuit copilăriei mele și care, dintr-o privire, mă poartă înapoi în timp, apoi obiecte noi, apărute după despărțirea mea de cuibul părintesc și cărora încerc să le dibuiesc utilitatea sau proveniența. Mă mai împiedic de jucării vechi de-ale lui Bubtzi și mereu îmi spun că le strâng și le dau altor copii. Îmi beau cafeaua din aceeași veche cană, deși, între timp, au mai apărut vreo 2 sau 3 care-mi fac cu ochiul. Farfuriile sînt tot alea pe care i le-am făcut cadou mamei prin 2005 sau 2006, iar supa fierbe la foc mic în aceeași oală de inox, pe care tot eu i-am adus-o de prin Austria. În dulapuri, însă, stau pitite toate celelalte servicii de dinaintea cadourilor mele, încăpățânându-se să nu părăsească incinta. Câteodată port cu ai mei tradiționala discuție retorică „O să vă dea lucrurile afară din casă!” – “Lasă, vezi-ți tu de casa ta!” și mă amuz cu drag de legăturile secrete care s-au format între ai mei și toate chichițele din apartament. Dacă-i întrebi, îți pot povesti fiecare obiect de unde vine, de ce a rămas, ce semnifică și ce rost are în întregul numit locuință. Și sînt drăguți ei așa, prețuind fiecare pietricică, fiecare ecuson, fiecare suport de lumânărele parfumate. Și colecția crește constant, de la an la an, de la Sărbători la Sărbători, iar mie nu-mi rămâne decât să constat ce s-a mai adunat pe lista de inventar. Există, însă, o singură zonă la mărirea căreia nu mă opun: biblioteca. Încă de pe la 7-8 ani, îmi amintesc cum pereții sufrageriei erau aproape complet acoperiți cu rafturi pline cu cărți. Pe-atunci erau doar coperți pentru mine și nu-nsemnau mai mult decât decorul care apărea în pozele întâi alb-negru, apoi color, pe care ni le făcea tata în camera de zi. Apoi am început să descopăr că între coperți există pagini multe și ușor îngălbenite, care-mi spuneau povești care mai de care mai frumoase, triste, fantastice. Am avut o lungă perioadă în liceu (până a plecat soră-mea la facultate) când am dormit în camera de zi. Citeam în fiecare seară, iar când mă apropiam de finalul cărții, eram deja cu ochii pe rafturile suspendate ca să văd ce alte coperți îmi fac cu ochiul. Știu și acum unde erau așezate Pe aripile vântului, Anna Karenina, Nils Horgensson, Cei trei mușchetari. Un raft întreg era al lui Eminescu, de și despre el. Caragiale era pe raftul cu teatru românesc, iar Molière pe cel cu teatru universal. Dedesubt, dicționare franțuzești. După Revoluție, tata a cumpărat toate Larousse-urile și Petit Robert-urile. Cărți și culegeri de română și franceză, atlase, albume de pictură, istorie, filosofie. Eliade la loc de cinste, Cioran, Steinhardt, Noica. Biblioteca alor mei a crescut constant și încă nu s-a oprit din crescut. Mai bune, mai proaste, le-au citit și adunat pe toate câte le-au găsit. Literatura contemporană e multă, dar tot o mai aud pe mama că-mi spune din când în când: “Uite, asta merită!” Și o creditez. Când rafturile inițiale s-au curbat sub greutatea volumelor, ai mei au atacat pereții celeilalte camere și ai holului. Așa că, în timp, casa copilăriei mele a devenit un soi de loc de întâlnire între primele scrieri ale lumii și cele mai recente versuri sau rânduri. Și văd că se-nțeleg bine unele cu celelalte. Între ele, eu mă simt acasă și mereu se găsește una care să mă salute altfel când vin în vizită. Semn că vrea s-o dau jos de pe raft și s-o răsfoiesc. Iar celelalte nu se supără și așteaptă tura următoare de Sărbători. Biblioteca alor mei mă face să mă simt mândră și mediocră în același timp. Fiindcă știu că am citit. Mult. Dar nu suficient. Niciodată nu e suficient, cred. Dar azi, pe rafturile locuințelor contemporane, o să găsim mai degrabă vaze decorative de la Izvorul Mureșului, totemuri de Chendu, mici sculpturi de la Castelul Bran sau magneți care nu mai încap pe frigider, cu diverse obiective turistice de peste hotare. De-aceea, de fiecare dată când mă întorc acasă, petrec minute bune scanând cu privirea lucrurile din apartament și cărțile de pe rafturi. Și mă întreb trist: “Unde-s bibliotecile de altădată?”

Alexandra Didilescu