Foto: Radio Tg.Mures/Raul Hategan Blog Vorbe din pălărie: „Bună ziua!” „Mulţumesc!” „Poftă bună!” „O zi bună!” „Felicitări!” „Ai făcut o treabă bună!” „Să aveţi o zi bună!”
Marea majoritate a oamenilor învaţă încă de mici copii fundamentalele elementele ale bunului-simţ. Acei şapte ani de-acasă, care presupun să răspunzi când cineva te salută, să spui „mulţumesc” şi „cu plăcere”, să ai un comportament civilizat. Odată cu trecerea timpului, reacţiile de bun-simţ ne intră oarecum în reflex. Salutăm când intrăm într-o încăpere, spunem „mulţumesc pentru masă” după ce am terminat de mâncat, fără să ne consumăm prea mulţi neuroni sau să ni se pară că depunem un efort intelectual. Din păcate, însă, odată cu vârsta, odată cu evoluţia, nu numai fiziologică, ci şi intelectuală, profesională, socială, parcă „învăţăm” să uităm lucrurile mărunte.
Ajungem să considerăm că anumite lucruri ni se cuvin, pur şi simplu, că ele vin datorită unui status quo, că nu trebuie să facem nimic pentru a le merita. Şi atunci uităm de lucrurile mărunte. Uităm că, atunci când mama ne pune farfuria de mâncare în faţă, trebuie să spunem după ce ne-am săturat „mulţumesc pentru masă!”. Doar e mama. E treaba ei să facă asta, nu? Când suntem la birou şi un subordonat îşi face bine treaba, uităm să-i mulţumim şi să-l felicităm pentru efortul depus. Doar e treaba lui să facă asta, nu? Pentru asta este plătit, nu? La magazin, după ce am încercat jumătate din perechile de blugi din stoc şi am lăsat totul vraişte la garderobă, uităm să le spunem vânzătoarelor „Mulţumesc, o zi bună să aveţi!”. Doar asta e treaba lor, nu? Pentru asta sunt plătite, nu? Atunci când soţia face curăţenie toată ziua, soţul uită să spună „vai, cât ai muncit, cred că eşti obosită!”. Doar asta e treaba ei, nu? Altceva nu are de făcut toată ziua, nu? Când copilul vine de la şcoală încântat de nota obţinută, părinţii uită să spună „Bravo, felicitări, eşti un copil deosebit!”. Doar asta e treaba lui, nu? Să meargă la şcoală şi să înveţe, ce altceva ar avea de făcut?
Aceste mici „amnezii” se acumulează, sunt cărămizile care clădesc un zid de frustrări şi zidul acesta se transformă uşor într-un castel. Un castel al complexelor, o fortăreaţă a neadaptărilor, în care ajung să crească cactuşi şi scaieţi care ne transformă, încet, poate, dar sigur, în monştri, în neadaptaţi. Pentru că, din atâta indolenţă, ajungem să credem că nici cele mai mici gesturi nu au nevoie de recunoaştere, nu reuşim parcă niciodată să învăţăm că, pentru a fi cu adevărat fericiţi, pentru a avea cu adevărat succes, trebuie să construim pe lucruri pozitive.
Trebuie să învăţăm să apreciem cel mai mic gest, chiar dacă el se înscrie într-un firesc al lucrurilor. Trebuie să învăţăm că un zâmbet aduce mai mult decât o sprânceană încruntată, că motivarea pozitivă este mai bună decât critica constantă, că, atunci când un om se simte apreciat, el se simte şi respectat şi tot ce va face în continuare, chiar dacă e „în fişa postului”, va fi făcut cu mai mare plăcere, cu mai multă atenţie şi concentrare.
„Bună ziua!” „Mulţumesc!” „Poftă bună!” „O zi bună!” „Felicitări!” „Ai făcut o treabă bună!” „Să aveţi o zi bună!”
Sanda Viţelar
