Foto: Radio Tg.Mures/Raul Hategan Cardurile de sănătate, o afacere românească
M-am tot gândit dacă să pun sau nu semn de întrebare în coada titlului acestui text de azi, şi, după vreo două minute de cugetare profundă, am decis că nu e cazul.
În toamna anului trecut, după ce am participat la o conferinţă de presă în care eram anunţaţi că a fost semnat contractul cu Poşta Română pentru distribuirea cardurilor, îmi exprimam, într-un cerc restrâns, îngrijorarea că şi această „afacere” va fi una în „dulcele stil clasic” ce ne caracterizează de vreo 25 de ani încoace.
Eram sceptică, într-o primă fază, deoarece, chiar dacă totul suna bine, ştiam cum lucrează Poşta, cum se pierd scrisori şi colete şi cum e nevoie adesea de vreo două luni pentru ca ele să ajungă de la Tîrgu-Mureş la Vidrasău, de exemplu.
Au trecut zilele, săptămânile, cardurile au început să fie distribuite. Într-unul dintre primele texte scrise pe această temă explicam cum reprezentanţii Caselor Judeţene sunt programaţi să meargă la Bucureşti, la Imprimeria Naţională, să ridice cardurile pentru ca mai apoi să le predea Poştei pentru a fi distribuite. Spuneam atunci că e cam alambicată chestiunea, procedural vorbind, şi că lucrurile puteau fi simplificate.
Apoi au început să apară alte ştiri, că nu merge sistemul informatic, că, de fapt, cardurile acestea sunt cam inutile, că vor intra în folosinţă din 1 ianuarie, apoi din 1 februarie, iar acum aflăm că şi după această dată vom putea beneficia bine-mersi de servicii medicale şi fără atât de mediatizatul card.
Nu-mi pot scoate din cap o declaraţie făcută de un medic de familie, cum că „e ca şi în cazul cardurilor de la bancă, dacă nu ai bani în cont degeaba le ai”.
Din povestea cardurilor nu au lipsit nici teoriile consipirative de genul „o să ne urmărească pe stradă ca să ne dea în cap şi să ne fure rinichii”, născute din paranoia unora şi a altora.
Şi, uite-aşa, povestea asta se dovedeşte a fi una pur românească, făcută alandala, fără proceduri clare, şi implementată pe repede-nainte, fără ca sistemul să fie pregătit, fără ca oamenii să fie luminaţi, fără cap şi fără coadă, absolut degeaba.
Nu este singura poveste de acest gen din ultimii 25 de ani, şi, dacă vreţi una de dată recentă, gândiţi-vă la Noul Cod de procedură penală şi la cel de procedură civilă, intrate în vigoare fără ca sistemul să fie cu adevărat capabil, din punct de vedere logistic, să le implementeze.
Aşa ne place nouă să facem lucrurile, după ureche.
Sanda Viţelar
