Dacă tot e săptămâna cu Ziua Culturii Naţionale, de ce să nu vorbim şi despre romane poliţiste?

O doamnă cât se poate de respectabilă, care-şi petrece bătrâneţile sorbind la gura sobei poveştile Fraţilor Grimm alături de motanul Mirciulică, ajunge, datorită spargerii unei ţevi, faţă-n faţă cu două tablouri remarcabile. Un Goya şi un Rembrandt, şi asta se întâmplă în Bucureştiul anilor ‘70. Doamna locuieşte într-un imobil naţionalizat, alături de alte şase personaje, iar pânzele sunt descoperite după un scrin vechi, fiind ascunse acolo în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Şi, pentru că suntem într-un roman poliţist, rând pe rând, protagoniştii încep să moară otrăviţi, cu un pic “prea multă cianură pentru un surâs”.

Doamna despre care vă vorbesc este unica, inegalabila Melania Lupu, care, plictisită de cotidian, ia în mână frâiele poveştii şi ajunge să însceneze sinucideri, să determine îngroparea a două cadavre deoadată şi să-i provoace maiorului Cristescu, anchetatorul desemnat să verifice decesele suspecte, crize acute de ulcer.

V-am ameţit de cap? Vă lămuresc imediat. Astăzi vorbim despre o mare doamnă a literaturii româneşti. „Agatha Christie de România”, cum a fost supranumită Rodica Ojog-Braşoveanu (n. 28 august 1939, Bucureşti, d. 2 septembrie 2002).

Personajul care pe mine m-a cucerit şi pe care îl iubesc este Melenia Lupu. “Cianură pentru un Surâs” este prima carte a seriei cu Melania, care mai cuprinde volumele: “Bună seara, Melania!”, “320 de pisici negre”, “O toaleta a la Liz Taylor”, “Anonima de miercuri” şi “Dispariția statuii din parc”.

Melania este „o hoață fără să fure,o escroacă fără să înșele”.Este de asemenea un mic inspector care a ajutat la descoperirea mai multor răufăcători, folosindu-se de pseudonimul „Abatele Brown”. Desigur, toate împreună cu motanul ei negru Mirciulică, partener de infracţiuni. Infracţiunile Melaniei se învârt toate în jurul obiectelor de artă, picturi şi sculpturi, indiferent dacă le fură, ascunde sau ajută la găsirea lor.

Rodica Ojog-Braşoveanu s-a născut ca fiică a Anei Ojog, profesoară, şi a lui Victor Ojog, avocat şi deputat liberal în perioada precomunistă. Rodica a urmat primele clase la şcoala „Maison des Français”, apoi Liceul „Domniţa Ileana” (azi „Mihai Eminescu”) (1948-1955) şi la absolvire se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, dar în 1956 este exmatriculată şi arestată sub acuzaţia de solidarizare cu susţinătorii revoltei populare anticomuniste din Budapesta. În 1962 este reabilitată, după un an petrecut ca muncitoare la fabrica de medicamente „Galenica”, intră din nou, la Iaşi, la Facultatea de Ştiinţe Juridice, pe care o va absolvi în 1967 la Universitatea din Bucureşti.
În 1969, a debutat cu un scenariu la televiziune (“Crima din Cişmigiu”), iar primul roman poliţist, “Moartea semnează indescifrabil”, l-a scris la insistenţa soţului ei, actorul Cosma Braşoveanu, şi l-a publicat în 1971 la editura Albatros, colecţia „Aventura”. În urma succesului publicistic a renunţat la avocatură, după şapte ani de practică, şi s-a dedicat scrisului. Până în 1999, după propriile declaraţii, a publicat 35 de romane, în majoritate poliţiste, dar şi câteva istorice şi unul ştiinţifico-fantastic.

Rodica Ojog-Braşoveanu a impus în romanele sale un stil oarecum atipic acestui gen literar: alături de umorul sănătos şi de psihologia sofisticată a personajelor, o altă caracteristică a unora din cărţile sale este farmecul descrierilor de epocă – ceea ce separă cărţile sale de policierele obişnuite e tuşa pe care o adaugă tuturor cărţilor ei: fresca de societate.

Fiecare carte a sa ne prezintă tipologii ale Bucureştiului acelor ani. Romanciera surprinde imaginea mai multor familii, din diferite pături sociale, descriind cu detalii surprinzător de autentice traiul bucureştenilor.

Ele mărturisesc despre nostalgia scriitoarei pentru lumea în care crescuse şi copilărise, distrusă în mod brutal de către comunişti: “Seara, părinţii mei mergeau la teatru, la Capşa, în baruri – la Monte Carlo sau la Vania Şevcenco. Se duceau şi la Continental, pentru că acolo cânta Grigoraş Dinicu, şi la Mon Jardin, unde mare vedetă era Gică Petrescu. Erau atunci un Bucureşti şi o epocă pe care le regret. Eu consider că mi-am ratat epoca, că m-am născut prea târziu (mi-ar fi plăcut să prind la belle epoque, să zicem anii celui de-al doilea Imperiu, până în 1930). Bucureştiul copilăriei mele (anii ‘40) mai păstra, în ciuda bombardamentelor, parfumul acestei epoci”, spunea Rodica Ojog-Braşoveanu într-un interviu din 1999, pentru Formula As.

Pentru mine Rodica Ojog-Braşoveanu este şi va rămâne unul dintre autorii preferaţi. Ştiu că romanele poliţiste sunt văzute de unii ca literatură de duzină ce nu merită foarte multă atenţie, dar eu nu cred că trebuie generalizat. Într-un roman poliţist de calitate, cum sunt cele despre care scriu acum, personajele şi aventurile prin care acestea trec sunt savuroase, iar lectura îţi dă o stare de bine, de linişte şi relaxare.
Eu îmi pun acum pălăria şi mă duc să recitesc aventurile Melaniei şi ale lui Mirciulică şi vă invit şi pe dumneavoastră să faceţi cunoştinţă cu aceste două minunate personaje şi cu toate romanele autoarei.

Sanda Viţelar