Hai să fugim de realitate!
Ce faci când demonii se adună în jurul tău şi te obligă să fugi de realitate?
Fugi, şi încerci să nu priveşti înapoi, de teamă că ceea ce ai vedea în urmă ţi-ar împietri sufletul pe viaţă. Nu mai ştii ce să crezi, nu mai ştii cine sau ce eşti şi întreaga lume ţi se pare o rezervaţie plină de animale ciudate.
Te refugiezi într-o lume care nu există decât pentru tine, şi fiecare contact cu realitatea speciilor pe cale de dispariţie ce te înconjoară te apasă şi îţi provoacă o durere aproape imposibil de suportat.
Înghiţi în sec şi te gândeşti că nu peste mult timp va veni din nou seara şi lumea ta va prinde din nou viaţă.
Poţi trăi mult şi bine aşa, în iluzia perfectă în care tu controlezi totul şi în care cuvinte precum dragoste, iubire, respect, sentiment înseamnă exact ceea ce vrei tu să însemne.
Eşti exact ceea ce vrei tu să fii sau ceea ce simţi că eşti, şi toate inhibiţiile, presiunile şi limitele dispar. Brusc e din nou dimineaţă şi trebuie să-ţi scoţi din sertarul prăfuit al conştientului masca uzată care convine tuturor, mai puţin ţie.
Ieşi în lume, te supui regulilor societăţii şi faci tot posibilul să te integrezi în concepţia general valabilă de normalitate. Câteodată masca se crapă pentru o fracţiune de secundă în care te simţi cu adevărat fericit, dar expresia de groază întipărită pe feţele dinozaurilor te determină să fugi la trusa de prim ajutor şi să-ţi acoperi crăpătura cu un bandaj temporar.
Un lucru rămâne cert: uneori ai noroc , şi atunci, la următoarea crăpătură a măştii, un parazit se fofilează înăuntru şi găseşte ceea ce tu ştii deja că este acolo. Şi atunci îţi dai seama că parazitul nu e deloc parazit şi nici tu nu eşti deloc un animal pe cale de dispariţie.
Sanda Viţelar
