Jurnalistul politic Mihai Eminescu

Astăzi se împlinesc 165 de ani de la naşterea poetului naţional, dar nu am să vă scriu despre viaţa şi opera sa, despre poeziile de dragoste, despre aceleaşi lucruri pe care le auzim an de an, despre toate cele ce ne-au fost turnate în cap în clasele primare şi liceale.

Astăzi, pentru că Eminescu a fost mai mult decât suma poeziilor sale, vreau să vă vorbesc despre jurnalistul Mihai Eminescu. Un jurnalist politic extrem de acid, care ştia, mai bine poate decât oricare altul, cum să scoată în evidenţă putreziciunea clasei politice.

Nucleul principal al activității de jurnalist politic a lui Mihai Eminescu a cuprins o perioadă de șase ani (1877-1883), petrecută la cotidianul “Timpul”, organul oficial al Partidului Conservator, unde în 1880 și 1881 a fost redactor- șef. Ocazional a colaborat cu articole politice sau pe teme culturale și la alte reviste sau gazete ale epocii, în perioada 1870-1877 publicând în “Albina”, “Familia” lui Iosif Vulcan, “Federațiunea”, “Convorbiri literare”, “Curierul de Iași”.

Convingerile sale erau în linii mari în acord cu cele ale conservatorilor, și în special cu ale fracțiunii junimiste conduse de P.P. Carp și Titu Maiorescu.
Totuși, în articolele sale și-a exprimat adeseori părerile proprii, care nu corespundeau întotdeauna liniei oficiale a partidului, ceea ce a provocat proteste și nemulțumiri din partea unor conservatori. Implicarea sa afectivă în evenimentele politice, conștiinciozitatea sa în îndeplinirea obligațiilor de redactor, oboseala și dezamăgirile acumulate în cei șase ani au avut o contribuție importantă la declanșarea crizei maniaco-depresive din iunie 1883.

Într-o scrisoare, referindu-se la munca repetitivă pe care o făcea în redacția gazetei “Timpul”, unde trebuia să transforme în știri fluxul sosit pe telegraful agenției de presă Havas, actualmente Reuters, poetul scria: „Bat telegramele Havas, arză-le-ar focul să le arză!”. Era perfect conștient că potențialul său creativ se risipește în aceea muncă intelectuală de natură inferioară, el fiind obligat să-și asigure existența și să întrerupă șantierul său spiritual, deoarece era complet lipsit de resurse materiale și nu primea niciun fel de stipendiere din partea statului român.

Perioada istorică în care Eminescu și-a desfășurat activitatea este cea a domniei regelui Carol I, supranumit „Întemeietorul”, pe care radicalul Eminescu îl poreclise „îngăduitorul”, pentru a-și exprima rezerva față de politica împăciuitoristă cu care regele german încerca să asigure un echilibru politic între toate forțele din cele două mari tabere, conservatoare și liberală.

În 1877 începea Războiului de Independență, prima mare conflagrație modernă în care statul român se va alia cu Rusia țaristă împotriva Imperiului Otoman și a unei intense ofensive diplomatice purtate pentru recunoașterea de către puterile europene a independenței și a proclamării regatului. Multe dintre părerile pe care le-a exprimat Eminescu despre aceste evenimente și despre protagoniștii lor nu corespund cu opiniile consacrate ale istoricilor, şi este firesc să se întâmple așa, din moment ce istoricii au de partea lor avantajul trecerii timpului.

În multe dintre articolele sale, Eminescu a comentat lucrările parlamentare pe care le considera „o farsă constituțională”. După ce parlamentarii își pierdeau timpul cu discursuri politice de fațadă, la sfârșitul sesiunii parlamentare ajungeau ca, într-o singură ședință, de la ora 9 seara și până la ora 2 după miezul-nopții, să voteze bugetul statului, bugetul armatei, legea responsabilității ministeriale, rezilierea contractului monopolului tutunului, etc. El este autorul primei cronici parlamentare autentice de la noi, adesea articolele sale punând în evidență prostia sau insuficienta cultură a aleșilor poporului, gafele și erorile de informație, prin aceasta continuînd activitatea lui Titu Maiorescu, cel care analizase în “Retori, oratori, limbuți” diferite școli de oratorie politică, tocmai pentru a curăța această pădure tînără de uscături.

„Camera ajunsese o prăvălie în care fiecare panglicar cu mâncărime de limbă scotea câte o panglică de un ceas și jumătate de lungă, aceasta nu pentru a lumina pe cineva sau a lămuri chestiunea, ci pentru a poza în această atitudine înaintea țării alegătoare. Verzi și uscate, vrute și nevrute, povești scrise pe apă, proorociri despre lucruri trecute, c-un cuvânt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupație a Camerei luni întregi dupăolaltă.

Și acum, când e la adică, când s-ar fi căzut ca bugetul să fie de mult discutat și votat, articolele bugetului zboară și sfârâie unul după altul ca spițele de la roată sau de la vârtelniță; vicepreședintele somnoros, Camera somnoroasă, raportorul somnoros petrec ca prin vis condei după condei fără ca cineva să mai deschidă gura. Toată grija Camerei nu mai e bugetul să fie corect, bine chibzuit, neîncărcat, ci să se mântuie odată comedia; răspunderea ministerului (guvernului n.n.) să fie acoperită prin votul unei Camere neresponsabile … ș-atunci toate vor fi bune.” Mihai Eminescu, “Opere”, vol. X, p. 210)

Și toate acestea se întâmplau datorită abuzurilor comise cu ocazia alegerilor: „furtul de bilete din urne, violarea secretului voturilor și scrierea lor sub controlul agenților admnistrativi, bătăile și încercările de ucidere”.

Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult, nu-i aşa? Dacă Eminescu ar fi trăit astăzi ar fi avut suficiente surse de inspiraţie pentru textele sale acide.

Sanda Viţelar