Foto: Radio Tg.Mures PPI cu Radu Florea- Monarhia…mai salvează România?
Monarhia…mai salvează ea, România?
Astăzi, de ziua regelui, Casa Regală așteaptă cât mai mulți români la Peleș, la castel. Se pune întrebarea câți români îl mai așteaptă pe rege și nu doar de ziua lui? În 1992, regele Mihai a fost întâmpinat în țară de sute de mii de oameni. De sfintele Paști a fost la mănăstirea Putna apoi în capitală unde, conform CNN, un million de oameni au scandat în centrul capitalei „Monarhia salvează România”! “Regele și Patria”! De trei ori a răspuns poporul din piață regelui, când acesta a salutat tradițional, solemn și convingător: „Cristos a Înviat”!
Nostalgia promonarhică de atunci, imediat după loviluție, era pentru cei care știau un pic de istorie de la 1800-1900, motivată. Patru regi au însemnat pentru România 81 de ani de monarhie constituțională, ani în care s-au realizat principalele etape ale statului modern român: Mica și Marea Unire, între ele, Independența țării din 1877 apoi modernizarea ei cu Constituția din 1923, împroprietărirea țăranilor, infrastructura de oțel, curent electric, cale ferată făcută să dureze, trenuri, tramvaie, nave, flotilă de Dunăre, alternanță politică la putere insistent aplicată, pe modul prusac, de Carol I, “Regele de fier” dar și cultură, multă cultură, Bucureștiul primind nu întâmplător, calificativul emoțional de “Micul Paris”. Regele era una cu țara și țara era una cu regele și asta s-a văzut într-o firească continuitate, ne spune istoricul Armand Goșu într-un film difuzat în anii 90 la TVR despre Epoca regelui Carol I. Regele era garant al statului de drept, al valorilor morale din societate și a îndumnezeirii națiunii române creștine. Toate astea, astăzi, sunt varză- când de Bruxelles, când de Dâmbovița- un fel de lucicoș consumist proeuropean pe termen lung, pe model secuiesc, dar mai mult ca o „adunare generală” la ceaun, ghiveciul acela de cazarmă, nedefinit, dar care sătura soldații armatei române la munci agricole, în anii 80. În anii monarhiei constituționale, națiunea română întreagă era convinsă că, slujind cauza, binele, destinul, atunci țării îi va fi bine, așa cum spunea și în discursul său de sfintele Paști, regele Mihai, în vizita din 24-27 aprilie 1992.
Disoluția valorilor prezentului e mai acută decât atunci, în 1992, și pt că populația pare că a încetat să mai spere în schimbare. Expirarea clasei politice după 26 de ani de experimente- nereușite sau reușite pe termen scurt- de la stânga la dreapta politicului ne-a demonstrat că problema e cu neamul și cu metehnele lui fanariote, cu rezistența la schimbare a majorității și că schimbarea trebuie pornită de jos, dar cu verticala autorității moderator-regulatoare a primilor oameni de sus, din stat. Care întârzie să confirme speranțele celor care i-au pus acolo. La doi ani de la schimbarea administrației prezidențiale guvernele clachează în continuare când sub pomeni, când sub măsuri de austeritate….
Coroana lui Carol a fost făcută nu din aur, ci din oțel de tun capturat la Plevna în războiul de independență din 1877. C-așa au vrut mușchii Măriei-Sale. Patru regi și 82 de ani de monarhie au modernizat statul român. Mai poate salva monarhia țara asta?
Întreb și eu, că nu dau cu parul…
