PPI cu Radu Florea-Praga și diaspora parcărilor
Praga și diaspora română a parcărilor…
România, țara mea faină, dar paralelă cu cea a celor care ne conduc, nu se vede din limuzinele negre și cu girofar ale celor care se grăbesc pe șoselele blocate în intersecții spre instituțiile-cheie alte statului într-o zi obișnuită de lucru. Ieri și alaltăieri, venind spre casă cu autocarul dintr-o autentică capitală a spiritului diversității și a moștenirii culturale europene, Praga, am întâlnit în parcările din locurile de popas de pe lîngă autostrăzi și o altă Românie: România celor mulți și amărâți care în ultimii zece, cincisprezece ani și-au luat lumea-n cap și viitorul în mâini împinși de politicile ambraburiste de dezvoltare a țării de după decembrie 89.
Fostă reședință imperială, dominată de habsburgi de pe la 1600 și pînă la începutul primului război mondial dar și amprentată cultural și istoric din vremuri austro-ungare, cu o arhitectură secesionist vieneză ocolită de bombardamentele din cele două războaie mondiale, Praga-orașul de aur al celor două millioane și jumătate de locuitori- abundă astăzi în clădiri de patrimoniu aflate mereu în restaurare, largi bulevarde și impunătoare catedrale în stil baroc medieval, afumate de încălzirea pe cărbuni a orașului de acum două sute de ani. Deosebit de atrăgătoare sunt piețele publice: cea centrală, desigur, Starometske Namesti-piața orașului vechi dar și piața Wenceslav, centrul manifestărilor Primăverii de la Praga din 1968, demarate nu de mineri ci de uniunea scriitorilor cehi, locuri mustind de turiști globali strânși în jurul ghidului de grup sau a muzicienilor ambulanți- și nu vorbesc aici de lăutari de cartier ci de intrumentiști de jazz, swing sau de exotice ritmuri de percuție sud-americană. Mi-au bucurat și liniștit sufletul parcurile întinse cu copaci seculari, tei, salcâmi, arțari, stejari, lilidendroni- și iarăși leandri și alte sute de specii de rododendroni-din partea veche, burgheză a orașului ca și grădinile amenajate dincolo de Vltava în cartierul mic –Mala Strana; casa muncitorilor calificați, a căruțașilor și pescarilor praghezi din evul mediu, astăzi un aristocratic cartier rezidențial cu grădini amenajate în pantă în jurul catedralei și a castelului imperial Hradcany, impunătoare repere de istorie mândră observate de la mare distanță, plimbându-te peste podul Carol.
Inedite sunt punctele publice de lectură din parcurile de cartier curate și prevăzute din loc în loc, pe lângă cutiile selective de gunoi și cu pungi de colectare a resturilor de la câinii scoși la plimbare. Ce să mai spun de zecile și poate sutele de terase și bistrouri cu bere pragheză din piețele unde câte un muzician ambulant își ia repertoriul în serios la fel ca și trecătorii opriți să-l asculte. Niciunul nu cântă pentru bani. De altfel, sunt îmbrăcați curat, cerșetori nici n-am prea întâlnit. E un spirit demn al locului încărcat de istorie și valorizat de lucrul bine făcut. Cehii n-au scos piatra cubică de pe drum, ci au diversificat-o extinzând-o și pe trotuare, mai ales în zonele pasajelor pietonale care abundă în tot orașul.
Revenind ieri spre casă în autocarul de România- ca să închid cercul însemnărilor de călătorie- pe o rută care aduna conaționali din toată Europa de vest ca să-i împrăștie apoi pe la casele lor de la Nădlac-Arad încolo, am fost lovit de damfurile uitate din trenurile cu navetiști ale anilor 80. Desculți și transpirați-ca să nu zic nespălați- cu picioarele în nasul vecinului de scaun dar cu berea în mână și cu maneaua pe smart-phone, românii lucrului bine făcut pe afară își istoriseau gălăgios și agramat, viața. Era viața din diaspora zilierilor. Împărtășită în noul limbaj comunitar, un esperanto de lemn- mix neaoș de română-engleză-suedeză-germană- al celor munciți prin fermele nordului european, arși de soare pe gât și pe mâini precum cei de la Rednex dar fericiți că se întorc acasă cu cîteva mii de coroane suedeze sau de Euro la buzunar.
Să moară mama, măi frate,…sunt baștan la mine-n sat, mânca-ți-aș…am parai, Audi și Euroi, sînt bazat, să moară capra vecinului, băi tată… .
Prin toate punctele de reapus ale Europei de magistrale și autostrăzi, românașii se pot deosebi ușor de restul lumii, mai ales în parcările vestului rutier. Debordând de o zarvă comportamentală și cu un stil vestimentar eclectic fără gust dar sclipicios- un conglomerat de hanorace cu glugă Harlem și treninguri sintetice de la ruși, dar cu încălțări fosforescente Nike–air fitness pe post de șlapi- că deh, ți se umflă picioarele după douăzeciși de ore înțepenite în autocar- cu ghiuluri și lanțuri groase de aur și argint pe piept, cu ceafa groasă și fruntea joasă, românașii mei ai tăi, stau în grup, așa într-o atitudine ofensivă de scanare a orice poate fi de interes pentru un șmen, o descurcăreală, o ceva, ca în cartier.
Nu zic că e singurul, dar e un portret de român pe care l-am întâlnit în ultimele două zile pe drumuri europene. Cel al românului simplu, descurajat de viața fără perspectivă de acasă, împins să fugă în lume ca să-și facă un rost între străini, gonit de lîngă copii de aroganța și opulența afișată a celor care ne-au condus prost timp de zeci de ani din mașinile negre cu girofar ale puterii, responsabili și de decența pierdută a muncii serioase, cândva și la noi în bătătură.Până când acest cetățean european nu va trăi bine la el acasă ci numai printre străini, situația României va fi mereu la o răscruce de drumuri. Undeva între lucrul bine făcut și cel de mântuială.
Am zis și eu…n-am dat cu parul.
însemnare de călătorie de Radu Florea
