Nici desenele nu mai sunt ce au fost
Nu, stimaţi cititori, nu vă lăsaţi înşelaţi de titlu, textul de astăzi nu este despre atentatul de la Paris, ci despre desene animate, filme de desene animate, ca să fiu mai precisă. Şi, nu, nici acestea nu mai sunt ce au fost.
Am crescut cu „101 Dalmaţieni” şi „Pisicile Aristocrate”, „Bambi” şi „Doamna şi Vagabondul”, desene minunate, desenate uimitoare care te tranportau într-o lume fantastică, plină de frumuseţe, dar, în acelaşi timp, conţineau lecţii fundamentale de morală şi comportament civilizat.
Desenele de astăzi, realizate în cea mai mare parte cu programe sofisticate de calculator, nu îmi mai transmit nimic. Lupte cu roboţi, lumi paralele, nimic frumos, nimic care să te ungă pe suflet şi să te lase cu o stare de bine după ce le-ai vizionat. Nu sunt toate aşa, ce-i drept, dar marea majoritate…
Îmi place să mă uit la desene animate şi la filme vechi. Nu găsesc nimic mai frumos într-o zi de duminică decât să stau în pat cu o cană de ceai fierbinte şi să revăd minunăţiile lui Disney sau capodoperele marilor regizori din anii ’60 şi ’70.
Aceste pelicule, animate sau nu, indiferent de subiect, îmi dau o stare de linişte, spre deosebire de stresul pe care îl resimt după ce văd creaţii mai moderne. Desigur, au şi acestea meritele lor, dar aşa sunt eu, mai melancolică şi poate mai de modă veche.
Cred că o carte, un film, un desen animat şi chiar un spectacol de teatru trebuie, în primul rând, să te deconecteze de realitatea care, aşa cum foarte bine ne dăm seama printr-o simplă butonare a televizorului, este destul de crudă şi sângeroasă.
Vă las acum, dorindu-vă să aveţi o săptămână frumoasă. Eu mă duc să mă uit la nişte desene animate.
Sanda Viţelar
